Explozie uriaşă în portul Toulon, plus câteva întrebări incomode. Şi amare.
Explozia despre care vorbesc aici n-a fost deloc una măruntă: cuirasatul Liberté s-a scufundat pe loc, rupt în bucăţi de deflagraţie; alte trei nave de linie franţuzeşti ancorate în portul Toulon au fost grav avariate, iar schijele şi suflul au ucis chiar şi oameni aflaţi la peste 1.800 de metri depărtare de locul exploziei. Surse de presă din perioada respectivă vorbeau despre un număr total de 400 de victime.
Nava de linie Liberté, ancorată în portul Toulon, principala bază militară navală franceză la Marea Mediterană, a sărit brusc în aer, după care s-a scufundat. Asta se întâmpla acum mai bine de 100 de ani, la 25 septembrie 1911, iar explozia despre care vorbesc a ucis cel puţin 250 de oameni (dar există destule surse deschise care vorbesc despre un număr şi mai mare de victime ale deflagraţiei – poate în jur de 285 de militari de toate gradele, cu totul). Astăzi ştim, cu toate amănuntele necesare, care a fost cauza acestui dezastru major. Pulberea folosită la bordul navelor de luptă franceze – aşa-numita Poudre B, o substanţă explozivă de cel puţin trei ori mai puternică decât praful de puşcă clasic – era extrem de instabilă la temperaturi ceva mai ridicate. Dar, deşi specialiştii ştiau că există probleme, Poudre B a fost folosită tot mai intens, fiindcă era o pulbere fără fum, ceea ce oferea un avantaj tactic deloc neglijabil; această caracteristică se adăuga faptului – încă şi mai important – că viteza muniţiei la ieşirea din ţeava armelor de foc de diverse calibre era semnificativ mai mare decât în cazul în care s-ar fi folosit praful de puşcă obişnuit, cu o putere explozivă mai mică şi cu ardere mai lentă.
Liberté – ştim şi asta – era o navă modernă şi zdravănă, bine proiectată şi foarte bine construită. Lucrările de construcţie au început în 1902, la Ateliers et Chantiers de la Loire din Saint-Nazaire, la vărsarea în Atlantic a fluviului Loire. Nava fost lansată la apă în aprilie 1905, iar în martie 1908 ea a devenit pe deplin operaţională, fiind trimisă în Mediterana. Lung de aproape 140 de metri şi cu o lăţime maximă de 24,26 metri, bastimentul despre care vorbim, construit integral din elemente metalice, avea un deplasament total de aproape 15.000 de tone. Sistemul său de propulsie era alcătuit din trei motoare cu aburi, cu triplă expansiune, puse în mişcare de douăzeci şi două de cazane (caldarine) de tip Belleville şi putea genera, fără probleme, în jur de 18.500 de cai-putere (ca termen de comparaţie, amintesc aici că motorul de 1.461 cm cubi, pe motorină, al Daciei Duster are doar 109 cai-putere); viteza maximă ce putea fi atinsă era şi ea notabilă pentru epoca respectivă – cam 19 noduri (adică 19 mile, respectiv 35 de kilometri pe oră). Armamentul principal al navei era alcătuit din patru tunuri cu calibrul 305 mm, model 1893/96, cu lungimea ţevii de 40 de calibre, amplasate în două turele mari, spre prova şi pupa navei. Artileria secundară era alcătuită din 10 tunuri de 194 milimetri; pentru apărarea contra torpiloarelor, Liberte avea şi 13 tunuri cu tragere rapidă, de 65 mm, ca şi 10 piese de artilerie de 3 livre (cu ţeava având calibrul de 47 mm). Plăcile de cuirasă erau şi ele foarte groase – de 280 mm în zona liniei de plutire, precum şi de 350 mm în zona celor două turele principale şi a postului central de comandă. Am amintit aici şi câteva dintre caracteristicile cuirasei navei Liberté dintr-un motiv lesne de înţeles: uriaşa explozie din septembrie 1911 a îndoit şi a răsucit o mare parte din puntea principală, ca şi cum aceasta ar fi fost un biet capac de cutie de conserve; şi a azvârlit apoi o bucată mare de blindaj, grea pe peste 36 de tone, până pe puntea navei de linie République, aflată la peste 210 metri distanţă.
Tema centrală: desigur, nu-i vorba de instabilitatea notorie pulberii fără fum
Explozia îngrozitoare de pe Liberté nu a fost, pe cât ştim, nici singura – şi nici măcar prima – provocată de tendinţa tipurilor timpurii de pulbere fără fum de a se autoaprinde în anumite condiţii. E posibil ca şi explozia care a dus, la jumătatea lui februarie 1898, la scufundarea navei de război americană USS Maine (ca şi la izbucnirea ulterioară a unui război între SUA şi Spania) să fi fost provocată tot de autoaprinderea unor încărcături explozive, aflate într-una dintre magaziile de muniţie de sub puntea principală. În septembrie 1905, cuirasatul japonez Mikasa se scufunda în
Carte poştală de acum un secol: Liberté sare în aer, la 25 septembrie 1911.
portul Sasebo, după o explozie neaşteptată a uneia dintre magaziile de muniţie; deflagraţia aceasta a ucis peste 250 de oameni, afirmă surse deschise. În cazul Franţei, pulberea fără fum numită Poudre B a fost direct implicată, pe cât ştim, în mai multe accidente navale, unele cu consecinţe foarte grave: în februarie 1907, tot la Toulon, avea loc o explozie puternică la bordul unui torpilor, iar deflagraţia în cauză a ucis nouă oameni; o lună mai târziu, o explozie puternică la bordul navei de linie Iéna ucidea alţi 107 marinari; în august 1908, o altă exlozie avea loc la bordul unei nave-şcoală pentru artilerişti şi şase oameni au fost ucişi pe loc. Până la 25 septembrie 1911 au mai fost omorâţi, pe cât ştim, în accidente provocate tot de instabilitatea pulberii fără fum, alţi 19 oameni: treisprezece dintre ei la bordul unui crucişător cu nume neprecizat, în septembrie 1910, afirmă surse deschise, printre care şi Popular Mechanics (vezi numărul din noiembrie 1911); ca şi încă şase, la 10 septembrie 1911, la bordul crucişătorului Gloire.
Dar, să fie clar, nu despre instabilitatea notorie a tipurilor timpurii de pulbere fără fum vreau să vorbim acum, prietene, ci despre cu totul altceva. Într-o lucrare pe care am citit-o recent, istoricul britanic Geoffrey Regan povesteşte, cu destule amănunte, inclusiv cum după primele câteva explozii (patru la număr, se pare, produse la intervale de cam un minut, afirmă martori oculari), însoţite de izbucnirea unui incendiu care a făcut imposibilă deschiderea valvelor de inundare a magaziilor de muniţii, o parte din echipajul de pe Liberté a sărit în apă, încercând – în mod vădit firesc – să se salveze. Dar, ne mai spune Regan, care preia în textul său inclusiv relatarea unui martor ocular, atunci când aceşti marinari (în număr de câteva sute) au auzit gornistul suflând în mod repetat semnalul La posturile de incendiu, “ei au început imediat să înoate înapoi spre nava lor, iar cei care fuseseră deja ridicaţi pe punţile altor nave au sărit iar în apa din port, îndreptându-se imediat spre Liberté”.
Şi, mai spunea acelaşi martor ocular citat de Geoffrey Regan, “cei mai mulţi dintre oamenii aceştia sunt acum morţi”, dar “nicio laudă nu-i, de fapt, prea mult pentru a-i onora”. Acestea fiind zise, să facem un viraj strâns şi să revenim, rapid, dinspre Franţa lui 1911 în România de astăzi. Care, una peste alta, nu pare deloc – dacă e să fim măcar niţel oneşti, în ciuda euforiei intense provocate de sarmalele şi spriţurile din ultimele zile – mai puţin grav avariată decât Liberté: iniţiativa privată e lovită continuu de măsurile guvernanţilor; sistemul de sănătate şi cel de învăţământ sunt de multă vreme în moarte clinică; sărăcia cruntă domină regiuni întinse din ţară, în ciuda declaraţiilor optimiste ale guvernanţilor, indiferent cine sunt aceştia; şi, ca un fel de bomboană pe colivă, aşa-numita elită politică fură şi minte fără oprire. Dar, la naiba, deşi ţara noastră mai are doar puţin şi piere cu totul, nu răsună nicio goarnă; niciun semnal cu adevărat serios de alarmă nu există; şi, în plus, nimeni nu pare dispus să vină înapoi, ca să ajute ţara asta, aflată – ceea ce ştii şi tu – pe punctul de a se scufunda definitiv. Nici n-are de ce să vină cineva îndărăt, de fapt: în România de azi, sentimentul clar şi puternic al apartenenţei la ceva în mod evident mai presus decât destinul individual al fiecăruia dintre noi nu mai există, aşa cum bine ştii. Cine să ne inspire, prietene, pe noi doi, de exemplu? Cine să ne convingă, inclusiv prin propriul exemplu (unul puternic tocmai pentru că este pe de-a-ntregul indiscutabil, subliniez asta) că trebuie să facem ceva, precum şi că mai poate fi făcut ceva cu (şi pentru) ţara asta? Un Ion Iliescu, aflat – cum ştii şi tu – în pragul unui proces pentru infracţiuni contra umanităţii? Sau, poate, un Emil Constantinescu, atât de intens dezamăgitor chiar şi pentru cei care au crezut în el, o atât de scurtă vreme? Sau un Traian Băsescu, intens conflictual şi de la bun început profund incapabil să înţeleagă ce-ai aia democraţie pe bune, precum şi ce-i aia compromis politic funcţional, dar totuşi onorabil? Sau un Klaus Iohannis, care, la rându-i, nu se va curaţa niciodată de zgura ezitărilor de tot felul, care l-ar fi îngropat de viu, cu totul, politiceşte vorbind, dacă n-ar fi avut la dispoziţie, între altele – ce noroc! – şansa de a se înţelege, pe sub masă, ori de câte ori e nevoie, cu PSD şi ALDE? Sau, poate, un Liviu Dragnea, cu condamnarea-i la doi ani de închisoare cu suspendare în dosarul Referendumului, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind una definitivă? Sau, poate, un Ludovic Orban, cel pe care-l ştim umblând prin iarmaroace cu maimuţa pe umăr, ca circarii? Aş putea continua lista asta, dar cred că ajunge, de fapt: i-am înşirat deja pe toţi cei patru preşedinţi pe care i-a avut România după 1989, ca şi pe preşedinţii în exerciţiu ai celor două partide politice mai mari pe care le are acum România – unul aflat, deocamdată, la Putere, iar altul aflat, tot temporar, în Opoziţie.
Acum, la finalul acestui text tare amar, care-i pe jumătate despre trecut şi pe jumătate despre prezent, zi-mi tu, prietene – da’ sincer, dacă poţi, desigur – dacă vreunul din oamenii ăştia şase (repet, toţi cei patru şefi de stat pe care i-a avut România după 1989, plus şefii ambelor partide mai mari pe care le are acum ţara noastră) are, din punctul tău de vedere, vreo şansă reală ca, punând să sune goarna, exact cum s-a întâmplat pe Liberté, chiar înainte de explozia finală, să ne convingă pe noi doi, pe loc şi definitiv, că el are într-adevăr şi dorinţa puternică şi reală, precum şi voinţa clară şi reală, ca şi planul realmente potrivit pentru salvarea rapidă a României. Crezi tu, cu putere, în vreunul din aceşti şase oameni? Şi nu în termeni relativi – nu te întreb, de exemplu, dacă nu cumva Iohannis n-a fost, prin comparaţie, o alegere evident mai bună decât Ponta; şi nici dacă Iliescu n-a fost, la rându-i, în anul 2000, o soluţie în mod clar mai bună decât Vadim. Te întreb altceva, aici: chiar ai tu încrededre, pe bune şi până la capăt, în sensul cel mai deplin al termenului, în vreunul din aceşti şase oameni? I-ai da vreunuia din ei, măcar o vreme, cheile de la casa ta, de exemplu? De fapt, n-aştept niciun răspuns (şi, fac pariu, nici tu, prietene, n-ai unul măcar niţeluş optimist); de-asta îţi şi spuneam, încă din titlu, că am de gând să-ţi pun întrebări cel puţin incomode. Şi foarte amare.
