Apă în formă lichidă pe Marte! Ce tare: alt loc unde, iată, putem emigra!
Pe Marte nu-s doar nisipuri roşcate nesfâşite şi thark-i războinici, cu săbii tăioase şi pielea verzuie, ci şi apă. Apă multă!
„O ştire care provoacă imense emoţii”, a declarat pentru New York Times James L. Green, şeful departamentului de ştiinţe planetare de la NASA, atunci când a aflat că pe Marte au fost descoperite „dovezi solide”, foarte clare, care arată că acolo există apă în formă lichidă. Acum două zile, NASA a anunţat că pe Marte au fost identificate, în patru locuri diferite, cantităţi notabile de percloraţi, săruri care pot menţine apa în stare lichidă chiar şi la temperaturi foarte joase. Zonele cu percloraţi au fost găsite, de pe orbită, de un spectrometru sensibil, instalat la bordul unui vehicul spaţial de observare, numit Mars Reconnaissance Orbiter. Tot din spaţiul cosmic au fost fotografiate, pe Marte, regiuni în care, în lunile de vară, apar în sol adâncituri ce par a fi săpate de apele care curg în josul unor pante. În mai multe cazuri, astfel de albii de rău sau de torent sunt cu mult mai lungi după încă un sezon cald (ceea ce înseamnă, foarte clar, că acolo chiar există apă în stare lichidă). Agenţia spaţială americană a anunţat, tot luni, că în cel mult 4-5 ani, prin 2020, către unul din locurile de pe Marte unde a fost confirmată prezenţa percloraţilor îmbibaţi cu apă va fi lansată o misiune de explorare, având la bord un robot sofisticat şi mobil.
Unii ştiau, prea bine chiar, încă de-acum 100 de ani
Că pe Marte există apă – şi încă destulă! – se ştia, foarte bine, încă de acum mai bine de un secol. Într-un fel deloc ştiinţific, e drept. Dar asta chiar NU contează, prea mult, în discuţia noastră de acum. Egdar Rice Burroughs, de exemplu, în Prinţesa marţiană – roman ecranizat recent, într-o manieră nu neapărat penibilă, dar care distruge complet mai toată savoarea emoţiilor pe care le induce textul – ne spunea, încă din 1917, că o mare parte din suprafaţa lui Marte e acoperită de „un strat de vegetaţie galbenă, asemănătoare muşchiului”, care „se întinde la nesfârşit şi în toate direcţiile” (şi, nu-i aşa, dacă există plante, trebuie să fie şi apă!). Tot acest autor (pe care-l ştim, mai bine, din romanele despre Tarzan, fiul lordului Greystoke) ne spune şi că, dacă ajungi cumva prizonier pe Marte, în mâinile cele multe la număr ale neamului jedakului Tars Tarkas, primeşti seara, la cină, „cam o jumătate de kilogram de substanţă solidă de consistenţa brânzei, aproape fără gust”, dar şi o băutură care pare „un fel de lapte de la vreun animal” (dacă există lapte, „deşi puţin acidulat”, iarăşi trebuie să fie şi apă; nu ne putem vreun animal cu ugerele pline doar pentru că înfulecă, de zor, nisip sau praf roşcat). În sfârşit, tot Burroughs vorbeşte, în repetate ocazii, despre „râul Iss” şi „pierduta mare Korus”; despre faptul că, dacă ai norocul să capturezi o navă aeriană inamică, poţi găsi în cala ei nu numai „mătăsuri, blănuri, bijuterii”, ci şi „câteva butoaie cu apă”. În lumea marţiană descrisă de Burroughs mările, e drept, sunt „muribunde”, şi viaţa tuturor locuitorilor este puternic influenţată de „retragerea apelor”; dar, repet, apă e chiar destulă, purtată peste tot de „ultima salvare – aşa-numitele canale marţiene”.
Cum cu o singură floare nu se face primăvară, nu ne-ajunge, nici nouă, un singur autor care să ne povestească despre apa de pe Marte. Aşa că vă propun acum un al doilea, pe rusul Tolstoi (Alexei, nu Lev), cel care a scris, în 1923, romanul Aelita (ecranizat un an mai târziu). Textul ne spune cum doi cetăţeni sovietici – savantul Mstislav Sergeevici Los şi soldatul Gusev – pornesc o revoluţie bolşevică pe Marte. Dar nu această componentă a textului ne interesează (deşi, în mod clar, cine vrea să înţeleagă ce-i acela export de revoluţie are multe de aflat din roman), ci faptul că pe Marte există nu doar „canale secate” (pe fundul cărora se află acum câmpuri cultivate), ci şi „copaci cafenii, scunzi, cu coroane largi şi turtite” (care, înţegem iute asta, nici n-ar putea trăi fără apă), ca şi mozaicuri masri, pe pereţi, care înfăţişează „undele mării, în care, cufundată până la mijloc”, apare „o siluetă omenească”. Există, în romanul lui Alexei Tolstoi, şi lacuri rotunde, cum e cel aflat „într-un fund de prăpastie, înconjurat de stânci”, ca şi imense canale „cu apă multă”, pe care plutesc o sumedenie de „bărci late de metal”. Aşa că, vezi tu, ştiam cu toţii, încă de mulţi ani, că există apă pe Marte.
Mironov zice că în 100 de ani, cam un milion de oameni vor trăi pe Planeta Rooşie
La scurtă vreme după anunţul făcut de NASA, Alexandru Mironov, scriitor şi jurnalist român, notoriu inclusiv ca editor şi autor de science fiction (el a fost, o vreme, şi ministru al Tineretului, ca şi unul dintre consilierii preferaţi ai preşedintelui Ion Iliescu) declara că „pe planeta Marte va trebui să se ajungă mai repede, pentru că în 2075 pe Pământ vor fi 14 miliarde de oameni. Sunt mulţi, foarte mulţi. E nevoie de spaţiu, iar spaţiu e acolo”, pe Marte, mai mult decât suficient. Mironov a mai declarat şi că „eu lansez o prognoză: spre 2100 pe Marte vor exista un milion de marţieni, veniţi de pe Pământ”. Very fine, bună treabă. Două întrebări, totuşi, pentru domnu’ Mironov şi prietenii săi politici: o să fie cumva pe Marte şi organizaţie PSD? Şi cine o să pună acolo borduri peste borduri: tot Negoiţă, primarul PSD de la sectorul trei (care – ah!, acum realizez – te pomeneşti, n-o mai fi candidat la şefia partidului tocmai ca să plece pe Marte – LOL)?
