Păunul cu coada rău jumulită: început-a încă un an la Universitate
Aproape fără pene în coadă, păunul nostru seamănă cu un Ion Iliescu sau un Clark Gable care ne-ar zâmbi foarte-foarte larg, dar cu doar doi dinţi în gură.
În timp ce traversam Cişmigiul, un păun încarcerat – împreună cu alţi semeni ai lui, precum şi cu nişte lebede, într-o volieră de lângă ieşirea spre Ştirbei Vodă (ştii tu, aceea dintre Palatul Kretzulescu şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei) – m-a lămurit, mai bine ca oricine altcindeva, cam cum e la Universitate. O să scriu exact despre asta, între altele, şi pentru că ieri a fost, imediat după prânz, deschiderea noului an de învăţământ şi la facultatea în care lucrez, de ani buni (cea de Ştiinţe Politice – FSPUB).
Păunul în cauză (see above) nu mai are, în coadă, decât vreo trei pene. Din când în când, încearcă – pentru câteva secunde, nu mai mult – să îşi deschidă, totuşi, coada. Dar îşi aduce aminte, imediat, că dacă face asta s-ar umple de ridicol. Poate că pricepe, cu mintea lui, că aşa coadă jumulită ar semăna cu zâmbetul foarte larg (aşa, cam ca al lui Ion Iliescu) şi horror al unui actor, de exemplu, care n-ar mai avea decât doi dinţi în gură. Aşa că păunul nostru se tot plimbă, trist, pe lângă gardul de sârmă împletită. Ceea ce te lasă, fireşte, doar să ţi-l imaginezi cum ar arăta, în toată splendoarea, dacă ar avea toate penele la locul lor.
Al 18-lea an fără hartă, la Geopolitică
Universitatea din Bucureşti (UB) seamănă, de fapt, tare bine cu păunul de mai sus. Dacă deschizi pagina sa web, afli iute că UB „este una din cele mai importante instituţii de învăţământ superior și de cercetare din România”. Şi că „misiunea Universităţii din Bucureşti este de a oferi tinerilor români o formare de nivel european în domeniile ştiinţelor exacte, ştiinţelor naturii, ştiinţelor sociale şi umane, de a produce idei noi şi de a reevalua stadiul actual al cunoştinţelor în toate aceste domenii”. Şi că „astfel, instituţia noastră se afirmă ca o universitate de cercetare avansată şi de predare, aflată pe prima poziţie în ierarhizarea universităţilor, realizată de către MECTS în 2011”. Mai afli şi că „în cei aproape 150 de ani de existenţă, Universitatea din Bucureşti şi-a dobândit un solid prestigiu naţional şi internaţional”, precum şi că „mulţi dintre profesorii şi absolvenţii Universităţii s-au afirmat ca personalităţi de seamă, ca profesori şi cercetători in mari universităţi ale lumii, membri ai Academiei Române şi ai unor academii din alte ţări, scriitori, politicieni (parlamentari, miniştri, prim-miniştri, preşedinţi), diplomaţi, înalţi prelaţi etc”.
Luând în calcul toate astea, te aştepţi la o instituţie care-i, nu-i aşa, este chiar ca un păun cu coadă uriaşă, completă şi care arată grozav când e desfăcută. În realitate, UB a fost şi ea, ca şi mii de alte şcoli de toate gradele şi tipurile, intens jumulită de subfinanţarea cronică din ultimele două decenii. Să îţi dau acum trei scurte exemple, ca să înţelegi mai bine (doar trei fiindcă începe în curând weekendul şi nu vreau să îţi stric, de tot, sfârşitul de săptămână) cât de multe pene lipsesc din coada Universităţii din Bucureşti, dacă poţi să îţi imaginezi – pentru o clipă – că ea e un păun, ca acela din parc.
Anul acesta, de exemplu, e al 18-lea, la rând, în care predau Geopolitica. Aceasta e o disciplină care studiază, una peste alta, felul în care politica, în general, interacţionează cu mediul geografic, privit în sensul cel mai larg al termenului. Dar niciodată n-am avut hartă, în sala de curs şi seminar (simplu: instituţia nu are aşa ceva). Sigur că am rezolvat cumva (car mai tot timpul după mine, de exemplu, un atlas al lui Georges Duby, unul care atârnă cam cât o jumătate de sac de ciment). Dar pentru studenţi nu-i deloc aşa uşor, cu atât mai mult cu cât ei vin din licee care, nici ele, nu prea au hărţi.
Dacă tot vorbim despre resurse, îmi aduc aminte cu amuzament cum, acum câţiva ani, nu mai erau deloc markere din acelea cu care poţi scrie pe tablă. Aşa că n-am avut încotro – tocmai predam, la Studii Strategice, despre bătălia de la Cannae, aceea în care armata lui Hannibal a omorât, într-o singură zi, cam 80-90.000 de romani: am împrumutat toate genţile studentelor mele şi am construit, din ele, un model schematic al bătăliei, în care diversele unităţi se mişcau, dar doar atunci când le împingeam eu, cu mâna. Am avut noroc, aş putea spune: geanta pe care am ales-o pentru a reprezenta cavaleria grea cartagineză – cea care a avut un rol decisiv la Cannae – era una mare, din piele groasă şi moale, de un mov absolut superb. Totuşi, dincolo de glumă, chiar şi oamenii de Cro Magnon cei cam oligofreni – şi agresivi, şi mârlani – de prin Parlament şi din Guvern (şi, of, mulţi mai sunt, vai de capul noastru!) pot înţelege, cred eu, că aşa, tot împingând genţi pe mese, nu poţi continua la nesfârşit; dar asta doar dacă vrei, într-adevăr, învăţământ de calitate.
Oameni care se pierd, pe drum, de sărăcie
Şi un ultim episod, acum. Cu câţiva ani în urmă a apărut, la noi la facultate, un student cu totul excepţional. Cred, cu sinceritate, că nu prea mai avea ce să înveţe de la noi, de fapt, încă din anul I. A terminat ciclul de licenţă, s-a necăjit rău de tot că nu a lăsat-o nimeni, şi pe ea (deşi fusese şefă de promoţie, cu 10 pe linie, la secţia ei) să spună câteva cuvinte la ceremonia de absolvire. A dat examen la master, a intrat (tot cu 10) şi a dispărut, apoi, brusc şi definitiv. Am înţeles că, pur şi simplu, familia ei, dintr-un cartier sărac al unui oraş din sud-vestul ţării, are probleme insurmontabile cu banii. Şi, cum burse nu prea sunt – iar când există, ele sunt, în mod clar, complet insuficiente – omul despre care vă vorbesc aici a ales să rămână acasă. Habar nu am ce face acum, mi-e şi groază să mă gândesc. Iar Universitatea din Bucureşti n-a găsit cu cale să mişte, în acest caz, nici măcar un deget.
Cam aşa arată, în realitate, păunul numit UB. Şi, reiau, vorbim – totuşi – despre cea mai bună Universitate din România (fără glumă, chiar aşa e). Şi vorbim. Şi vorbim. Şi iarăşi vorbim. Poate, până la urmă, aude cineva (deşi nu prea mai cred asta; dar, serios, nici nu mai are prea mare importanţă: peste doar vreo 10 ani ies la pensie şi, wow!, n-o să mai trebuie să car în spinare, la orele de Geopolitică, atlasul lui Duby, acela care cântăreşte aşa multe kilograme).
Bine aţi venit venit, dragilor, cu toţii, în noul an universitar!
