Camelotul de pe Dâmboviţa: intoxicaţie, în masă, cu porţii uriaşe de speranţă şi libertate
E drept, exact aşa-i; chiar dacă prostovanul de Calimente – ca şi toţi ceilalţi prostovani şi borfaşi din clasa politică de astăzi – încă nu pricep asta
„Şi copilul, vă rog! Şi copilul!”, mi-a zis, aseară, o doamnă foarte tânără, aflată – împreună cu un grup de 7 sau 8 prieteni ai ei – pe trotuar, chiar lângă Inter, la doar câţiva metri de zecile de mii de oameni care agitau, pe bulevard, câteva steaguri imense. „Păi – am încercat eu să-i zic – fiţi liniştită, vreau să fotografiez doar lozinca pe care o purtaţi, copilul nici n-o să se vadă în fotografie, nu vreau să vă deranjez cu nimic!”. Abia când mi-a mai zic, încă o dată, „şi copilul!”, am priceput. Voia, pur şi simplu, să fie clar, în vecii vecilor (ca şi cum eu aş fi fost aşa, vreun păstrător etern al imaginilor, vreun custode nemuritor al arhivei fotografice a întregului univers locuit), că libertatea şi visul sunt meniul de seară al întregii familii; şi că n-au venit la Universitate doar ei, adulţii; ci i-au adus, firesc, şi pe copii; aşa încât şi aceştia să se poată învăţa, încă de mici, cu lumina orbitoare a convingerii că Răul poate fi alungat.
Acela a şi fost momentul în care mi-a devenit foarte clar că România cenuşie şi resemnată – aceea obişnuită doar să înghită obrăzniciile şi tâmpeniile politicienilor de toate culorile, ăia care ne fură pe faţă, fără oprire, de 26 de ani, dar ţin să ne şi umilească, la fiecare ceas – nu mai există. Această Românie incapabilă de ripostă, vreme de atâţia ani – aşa, ca o biată fată din Vaslui, violată în grup, în mod repetat, c-aşa-i obiceiul din bătrâni – a făcut loc, brusc, unei Românii care-i complet ALTFEL: una care vrea libertate şi care, cred eu, n-o să se mai aşeze niciodată în genunchi în faţa guşaţilor cu ifose şi girofar.
Proces verbal al serii: varianta foarte scurtă
Cel puţin 1.000 de grupuri distincte, în Piaţa Universităţii şi pe bulevard, în jos, spre Unirii, iar apoi la dreapta, pe Splai, până înspre Parlament. Unele minuscule, de doar câţiva oameni (cum era cel al doamnei despre care v-am vorbit deja; şi cum era şi al nostru – câţiva prieteni, câţiva studenţi, precum şi subsemnatul, agitat de ideea că trebuie să fac, chiar acum, cât mai multe fotografii cu TOT ce se întâmplă în aceste ceasuri cu totul excepţionale din istoria României); altele mai mari, de câteva sute de persoane (în special studenţi, după cum vorbesc şi după cum sunt îmbrăcaţi). Din toate aceste grupuri, doar două – dar şi acelea mai degrabă mici, de doar câte 100 sau 150 de oameni, fiecare – păreau a fi ceva mai organizate. Şi, eventual, cu idei ceva mai clare. Restul lumii (mă bucur c-am avut dreptate şi că, aseară, au ieşit în stradă cu mult mai mulţi oameni decât în ziua anterioară) era doar foarte convinsă că AŞA, ca până acum, NU se mai poate. Orele petrecute acolo, în mijlocul mulţimii, m-au pus serios pe gânduri, ca să fiu cinstit: chiar dacă precar organizată şi mişcându-se anarhic, masa de oameni îţi dădea senzaţia (greu de purtat, să fie clar) că REVOLUŢIA STĂ SĂ EXPLODEZE, gata de orice, oricând.
Ce vor aceste zeci de mii de oameni să pună-n locul României umilite şi furate, sistematic, de toate partidele, mai bine de un sfert de secol, asta-i deja cu totul altă poveste. Unele dintre gândurile fixate, în scris, pe foi de hârtie (unele mai mari, altele smulse de prin caietele de şcoală) pot fi puse în aplicare, chiar dacă nu aşa uşor; altele, în mod evident, nu pot în nici un fel deveni realitate – deşi, ah, ce mi-aş dori să prind măcar vreo două zile în care până şi revendicările cele utopice să devină stare de fapt! Există, desigur, şi-un al treilea story: acela a forţelor de represiune care, tiptil-tiptil, se strâng în număr tot mai mare (chiar dacă, deocamdată, prezenţa mardeiaşilor lor profesionişti nu e decât discretă; şi nu prea violentă – dar aceasta doar dacă nu au senzaţia că nimeni nu-i priveşte cu atenţie). Partidele, toate, încearcă să-şi vâre, şi ele, codiţa, cumva, în tot ceea ce se întâmplă la Piaţa Universităţii (am văzut asta eu însumi); până acum, cel puţin, nu par să fi reuşit să pună mâna pe manifestaţie; dar încearcă, asta se vede cu ochiul liber.
Ce urmează
Eu, unul, mă duc în Piaţă şi în seara asta; la fel ca şi ieri, imediat după ce ies de la facultate (azi e vorba de cursul pe care-l predau în fiecare joi seara, cel de Studii Strategice). Nu cred, în vreun fel, că această Revoluţie minunată, dar excesiv de difuză are prea mari şanse de izbândă. Sunt convins că, dimpotrivă, Răul se va revărsa, curând, din nou peste ţară: guşaţii cei cu girofar nu se vor lăsa, în nici un chip, alungaţi de la putere. Dar asta nu prea contează, de fapt: o bucăţică minusculă din mine crede încă, şi anume cu o
Steagul acestui Camelot al nostru e unul cernit, iar pe el scrie COLECTIV; politicienii de toate culorile ar fi bine să ia aminte…
infinită disperare şi cu o infinită putere, în Camelotul cel brusc ivit pe malurile Dâmboviţei. Măcar încă vreo câteva zile o să mai avem, cu siguranţă, parte de-o porţie uriaşă de libertate şi de speranţe. Şi de lumină orbitoare: aceasta-i vizibilă, pentru oricine-i cu minţile acasă, la tot pasul. Eu am văzut-o, de exemplu, în doi tineri tare frumoşi, care au trecut pe lângă mine, pe trotinete, în mare viteză (spre iritarea unor poliţişti printre care ei s-au şi strecurat, graţios), înspre Piaţa Romană – aşa, ca şi cum ar fi fost nişte curieri trimişi chiar de Regele Arthur să ducă veste, până departe, că poate exista (şi anume aici, pe tărâmul ăsta, nu în basme) un loc în care să domnească dreptatea şi legea; şi lumina; şi ordinea justă; şi meritul; şi cinstea; şi obligaţia celui care conduce de a-şi face şi treaba (căci fişa postului său nu conţine doar şansa de-a te ghiftui pe bani publici).
Ce se va întâmpla, în zile următoare, cu-acest Camelot al nostru, numai bunul Dumnezeu ştie. Şi domnul Calimente, desigur, graţioasa muză-a Opoziţiei, cel care, rău iritat de faptul că poporul are, iată, voce, ne îndeamnă – ţâfnos – să mergem la vot în Bulgaria, dacă tot nu ne convine aici. Aici ne convine, căci aici e ţara noastră; una pe am am vrea s-o şi facem locuibilă, pentru toţi. Exact asta-i şi înspământă pe toţi Calimenţii cei ghiftuiţi, impertinenţi şi convinşi că o să-i tolerăm, la nesfârşit, cu ciordelile, cu demagogia şi cu ifosele lor infinite.
