O prejudecată jalnică şi intens păguboasă: arabo-musulmanul primitiv şi prost

Florin Diaconu
La scurtă vreme după anul 1000, un învăţar musulman numit al Biruni scria această pagină despre fazele lunii; astronomia europeană ajungea lsa o astfel de performanţă doar câteva secole mai târziu: iată un exemplu care spune, clar, că ideile despre arabo musulmanul primitiv şi prost sunt o mare bazaconie

La scurtă vreme după anul 1000, un învăţat musulman numit al-Biruni (el a fost, între altele, şi un mare astronom) scria această pagină detaliată despre fazele lunii; astronomia europeană ajungea, şi ea, la o astfel de performanţă, dar doar câteva secole mai târziu: iată unul din multele exemple care spun, foarte clar, oricui poate şi vrea să priceapă asta, că ideile despre arabo-musulmanul primitiv şi prost sunt o mare bazaconie. Că ele sunt la mare modă, asta-i o altă discuţie.

Am scris, în ultima vreme, destul despre atentatele de la Paris, ca şi despre războiul fără de sfârşit din Siria; ca şi despre primejdia constituită de radicalismul islamic în forma sa cea mai agresivă. Dar am scris şi despre nevoia de a-i primi, în Europa, cu toate reţinerile pe care le avem, pe refugiaţii ce vin în valuri dinspre Orientul Mijlociu (între altele fiindcă, ăsta-i adevărul, natalitatea în Europa scade continuu, de ani buni, şi singura sursă de forţă de muncă aflată la îndemână e, în termenii proximităţii geografice, Orientul Mijlociu Extins).

Portret-robot colectiv, în evident divorţ cu realitatea

Cel mai şocant – şi mai dezgustător, de fapt – lucru pe care-l pot relata despre reacţiile cu care m-am confruntat (pe blog, pe Facebook, la telefon, în dialogul cu cunoscuţi ocazionali sau cu prieteni) după ce am tot scris despre Orientul Mijlociu e convingerea unei cote-părţi importante dintre cei cu care am intrat în contact că toţi arabii – şi, în termeni mai largi, toţi musulmanii – ar fi doar un fel de pitecantropi ajunşi, cumva, în lumea de azi: nişte fiinţe primitive, inculte, absolut incapabile de progres şi complet sălbatice. Astfel de prejudecăţi circulă în chip intens, exacerbate monstruos de reacţia faţă de recentele atacuri teroriste.

Prejudecăţile şi stereotipurile astea nu au însă nici o legătură reală cu realitatea. Sigur că agenda politică şi sistemul de valori al celor din Al Qaida sau din Statul Islamic (ISIL) sunt complet inacceptabile pentru orice om normal la cap. Sigur că acţiunile teroriştilor care-şi legitimează opţiunea pentru violenţă fără limite făcând apel la Coran sunt absolut monstruoase. Dar asta nu înseamnă, deloc, că lumea arabo-musulmană ar fi alcătuită dintr-un miliard şi jumătate de fiinţe subumane (exact aşa mi-a zis cineva acum câteva zile: „mai dă-i dracului pe toţi harapii ăştia nenorociţi, oricum sunt doar nişte maimuţe idioate şi violente; nu ştiu nimic altceva decît să ucidă”).

Dacă e să punem toate punctele pe i….

O astfel de viziune – uneori prezentată, admit, în chip ceva mai elaborat – musteşte intens a europocentrism duhnitor. Europeanul, cum altfel, nu poate fi decât cu muuuuult superior orientalului islamic, cred unii (of, şi nu-s deloc puţini!). Şi totuşi, în vremea când Europa se afla în plină epocă barbară, la începutul Evului Mediu, Islamul era cel ce clădea un imperiu nu doar aproape universal, ci şi uluitor de civilizat. Iar ştiinţa antică, cea atât de prigonită, secole în şir, de Biserică (nu neapărat din obtuzitate, ci mai ales pentru că era păgână, non-creştină) a fost păstrată şi dezvoltată de arabii musulmani. The Economist, ca să dau un singur exemplu de publicaţie occidentală care chiar înţelege ce e, în realitate, lumea islamică, afirmă, în termeni clari, că, „între secolele al 8-lea şi al 13-lea, în timp ce Europa se târa prin veacurile întunecate, ştiinţa înflorea în lumea islamică” (iar textul continuă cu referiri la savanţi ca Avicenna, ca Muhammad al-Khwarizmi, ca Al-Hasan Ibn al-Haytham sau ca persanul Abu Raihan al-Biruni, cel care calcula circumferinţa Pământului cu o eroare de sub 1 %). Asta e. Iar algebra e o ştiinţă care, vai şi vai, ce-o să se supere arabofobii, se cheamă aşa de la un cuvânt arăbesc. Şi multe din stelele cerului poartă nume arăbeşti, fiindcă astronomii arabi făceau observaţii şi calcule sofisticate într-o vreme în care măreaţa Europă avea cu totul alte îndeletniciri.

Ăsta-i adevărul gol-goluţ: terorismul cu rădicini în islamul radical este o monstruozitate absolută; şi trebuie, desigur, şters de pe faţa pământului, cu toată duritatea de care e nevoie. Dar tot o monstruozitate absolută – e drept, deocamdată ceva mai puţin violentă – e şi ideea fixă că arabul musulman ar fi primitiv şi prost. Nu e deloc aşa. Nici măcar atunci când numitul arab musulman se apucă de lucruri pe care, pe bună dreptate, noi, europenii, le detestăm.

Aşa că, ne place sau nu, va trebui să găsim soluţii pentru a trăi într-o lume care contestă (uneori extrem de violent) la fiece pas viziunea noastră europocentrică; precum şi într-o lume în care arabii musulmani sunt intens altfel decât noi. Intens altfel în valori, intens altfel în aspiraţii, intens altfel în atitudinea faţă de cei care nu-s ca ei, intens altfel atunci când vorbim despre legitimitatea şi limitele violenţei. Sunt – şi vor rămâne, probabil – intens altfel decât noi. Dar arabii (şi musulmanii non-arabi) nu-s nici primitivi, după cum nu-s nici proşti. Proşti făcuţi grămadă-s, din păcate pentru lumea noastră occidentală, doar aceia dintre europeni care cred în toate tâmpeniile despre arabii şi musulmanii ce-ar fi, cu toţii, doar nişte „maimuţe idioate”.

 

Comentează acest articol:

comentarii