Black Friday în Bucureşti: ce NU se ieftineşte, slavă Domnului, niciodată!
Un mac imens: la fel îi şi dorinţa pictorului de-a comunica, oricui are răbdare să privească atent acest tablou, faptul că autismul nu te-mpiedică deloc să simţi FOARTE intens frumosul
Între altele, nu se ieftineşte niciodată, cred eu, efortul unora dintre semenii noştri de a face mai mult şi mai bine. Efortul acela de a-ţi depăşi, cât poţi, condiţia (şi de a sparge, ceea ce nu-i uşor, cercul prejudecăţilor care te-nconjoară). Am văzut asta, cu ochii mei, la Biblioteca Centrală Universitară, unde ieri (chiar în ziua de Black Friday) a avut loc un târg unde-au fost expuse (şi puteau fi cumpărate) obiecte lucrate de copii cu diverse forme de autism. M-am dus acolo invitat fiind, pe Facebook, de o
Nu te-ai plimba şi tu, măcar niţel, prin câmpul cel roşu, acoperit de-atâtea flori?
prietenă a mea care-i dintr-un oraş de pe malul Dunării şi face – probabil – cele mai bune prăjituri şi torturi de pe faţa pământului. Şi, recunosc, dintr-o anume curiozitate. Cam tot ce ştiu eu despre autism, în afară de definiţia de dicţionar şi ce-am citit, cam în grabă, pe vreo două pagini web specializate (dintre care una-i în limba română) am aflat, cu ani în urmă, dintr-un film numit Nume de cod: Mercury (Mercury Rising, în original), în care au jucat Bruce Willis (în rol de poliţist bun), Alec Baldwin (în rol de agent guvernamental fără nici un fel de scrupule), precum şi un băieţel pe care-l cheamă Miko Hughes. De-acolo – dincolo de povestea copilului cu autism sever, dar capabil să spargă, cu an talent uriaş pentru înţelegerea intuitivă a unor chestiuni dificile de matematică aplicată, coduri secrete guvernamentale – am aflat că înlăuntrul omului cu autism, cel care are adesea serioase dificultăţi de a relaţiona cu lumea din jur, fiindcă „lucrează cu altă viteză şi cumva pe o altă lungime de undă decât noi, restul” (cum mi-a explicat un amic de-al meu care e şi psiholog), se mai află încă o persoană: un om care simte exact ca mine şi ca tine, care ştie să descopere frumosul, tot ca mine şi ca tine, şi care poate, când şi dacă vrea, să se exprime, într-ale frumosului, astfel încât îţi taie răsuflarea.
Lovitură ca de ciocan: gata cu bomboanele agricole!
Cum e cu tăiatul răsuflării am văzut, şi asta, tot cu ochii mei. La numai juma’ de minut după mine au intrat, în holul cel mare de la intrarea în BCU, şi doi tinerei din categoria acelora pe care, cum îi vezi, te asiguri că portofelul chiar ţi-e în siguranţă, bine vârât în cel mai adânc buzunar. Cred că ambii fac parte şi din confreria celor care simt, de la mare distanţă, unde-i rost de mâncat ceva, orice, pe gratis (şi unii bătrâni mai au acest talent cu totul ieşit din comun; şi te trezeşti cu ei pe cap, la vernisaje, la
Perfect adevărat. În spatele aparenţelor şade un om, exact ca mine sau ca tine. Tu ce zici?
conferinţe internaţionale, sau chiar şi pe la trataţiile organizate – c-aşai obiceiul – după susţinerea unor teze de doctorat). Să revin la şirul poveştii: cei doi (ferchezuiţi întrucâtva, precum şi parfumaţi cu ceva ce mirosea exact ca şi conţinutul maşinuţelor bulgăreşti de sticlă, în care acum vreo 50 de ani găseai apă de trandafiri, din aceea al cărei miros îi plăcea la nebunie soţiei unuia din şoferii tatălui meu) au intrat, chitiţi să mânânce neapărat ceva „de la proştii ăştia, imposibil, pretenaş, să n-aibă şi ceva de haleală”, cum i-au auzit spunându-şi unul altuia. Încă-şi azvârleau în gură, cu-n gest scurt, din încheietură, bomboane agricole. Unul dintre ei, care părea inteligentul grupului, i-a şi comunicat celuilalt: „naşpa, acilea-i cu din ăia care-s ca roboţii defecţi care abia umblă; ăia, bre, de ai crede că habar nu au pă ce lume se află”. Celălalt descoperise însă, între timp, masa cu mormane de prăjiturele şi cu sucuri multe-multe: „bă, ar fi trebuit, la dracu, să fi avut şi-o pungă cu noi, ceva; da’ putem pune destul şi prin buzunare; şi la mine în şapcă”. Mergând întins şi în mare viteză, ca rechinii, spre locul cel plin cu de-ale gurii, amândoi au dat cu ochii de câteva din tablourile pictate de un autist în care locuieşte, să fie clar, şi-un artist de soi. În momentul acela, cei doi golani de cartier chiţi să mănânce for free – şi, dacă-i rost de şi aşa ceva, să se amuze niţel, din orice – parcă au primit un ciocan în cap. Au încetinit pasul, au dat o tură pe la toate „tablourile astea, păi uite ce tari sunt, pă bune”, au convenit că-i mai bine „să vârâm dracu-n buzunare sămânţa de floare, că ne
Dacă toate astea nu te mişcă deloc, grăbeşte-te: e mare reducere la bijuterii, pe Magheru
facem de căcat şi mi-i ruşine acilea”. Şi, fără nici o ezitare, au abandonat şi planul cu haleala: „băi, nu punem gura pă nimic, că-i păcat mare să luăm dă la copiii ăştia; las’ că ne descurcăm noi cumva, mergem în altă parte”. Spre uimirea mea – iată, recunosc, au şi eu limite, LOL! – unul din ei şi-a cumpărat şi o brăţară împletită, din piele de culoare închisă, de câţiva lei: „nu-mi pare, bre, rău c-am dat bani pă ea: uite ce tare e; şi-plus de plus, merge şi bine dă tot cu tricou’ ăl nou, de l-am luat ieri”. După care au plecat în treaba lor. Abia când ieşireră deja pe uşa cea grea de la intrare, înainte ca aceasta să se închidă de tot după ei, l-am văzut pe unul din cei doi golănaşi de cartier începând să-şi ducă mâna către buzunarul cu bomboane agricole. Mi se pare şi firesc: afară, în stradă, magia desăvărşită a locului stăpânit de efortul autiştilor de-a ne spune că şi ei ştiu bine ce-i aia frumuseţe, precum şi ce-i aia emoţie în faţa frumosului nu mai funcţiona. Funcţiona doar logica de-a prinde, cumva, vreun chilipir mai mare – sau chiar şi unul mai mic, că doar şi-acela-i bun – de Black Friday.
