A şasea Românie: aceea care creşte unicorni în Piaţa Victoriei
Cam aşa arată ceea diverşi borfaşi ajunşi în funcţii înalte, ca şi destui susţinători de-ai lor, spun că ar fi o tentativă de lovitură de stat nazisto-soroşistă: la 18 februarie 2017, copii şi adulţi, laolaltă, au desenat, cu creta pe asfalt, un unicorn în Piaţa Victoriei. Vreun OUG, ceva, domnu’ Dragnea, împotriva unicornilor?
Dragă prietene, din păcate pentru noi toţi, nu există doar o Românie, ci şase Românii distincte, fiecare cu propria traiectorie şi propria ei dinamică.
Prima dintre ele (nu neapărat în ordinea importanţei, ci în aceea din textul de faţă) e alcătuită din milioane de oameni care, în diferite momente, mai ales începând din secolul al XIX-lea, au ajuns – în chip cât se poate de legitim, zic eu – la concluzia că aceste ţinuturi sunt, exclusiv din cauza cârmuitorilor, puţin locuibile şi, prin urmare, au ales să-şi ia lumea în cap: plecat-au ei, deci, spre Americi, spre Australia, spre Europa de Vest, uneori chiar spre Orientul Mijlociu, în valuri de emigranţi care continuă să se producă şi astăzi (ceea ce spune multe despre calitatea reală a guvernărilor şi guvernanţilor – de toate culorile – de după 1889).
O a doua Românie este aceea alcătuită din nu foarte numeroasa ceată a borfaşilor ajunşi în tot soiul de funcţii publice şi apăraţi de imunităţi, de colegi – care le sunt, de fapt, şi complici – şi de tot soiul de legi. Să nu-ţi imaginezi cumva că vorbesc aici doar despre destule dintre persoanele influente şi vizibile, cu funcţii de partid şi de stat, din PSD. Fiindcă şi-n celelalte partide mai vechi sau mai noi, mai mici sau mai mari, lucrurile stau cam la fel: dacă tot există ban public, cum să nu li se lipească, oare, degetele de el? Cantitativ vorbind, această a doua Românie nu-i mare: poate vreo 10.000 sau 20.000 de oameni, cu totul – jumătate dintre ei la Putere, ceilalţi în Opoziţie. Aceasta înseamnă, una peste alta, cam 500 de oameni în fiecare judeţ, ceea ce nu-i neapărat foarte mult (ci doar suficient ca să facă astfel încât România să fie, în realitate, un stat eşuat din cauza corupţiei metastatice).
O a treia Românie e cea care depinde, în mod nemijlocit, de România numărul doi: oameni de tot felul, destul de mulţi, care sunt, în diverse forme, la mâna borfaşilor ajunşi în funcţii publice. Aici intră, de-a valma, dudui mai mult sau mai puţin siliconate ce preferă o relaţie really rewarding cu cine ştie ce dihanie cu fruntea-ngustă, funcţie înaltă şi portofel grosuţ; dar şi liota de funcţionari incompetenţi care ştiu că dacă nu-şi pupă-n fund şefii, continuu şi cu entuziasm, ar putea ajunge pe drumuri (şi această categorie, ca şi duduile siliconate pomenite ceva mai sus, trăieşte, de fapt, din firimiturile căzute de la masa bogată a puternicilor zilei). Tot aici intră şi oameni – milioane, să nu ascundem după deget! – care nu au, de fapt, libertatea de-a alege ce se întâmplă cu ei şi care depind în mod direct de bunăvoinţa celor aflaţi la putere. În special sărăcimea satelor (categorie tare numeroasă, în condiţiile în care gospodăria ţărănească din România de astăzi e, în cele mai multe ocazii, una strict de subzistenţă, capabilă cel mult să asigure o supravieţuire chinuită a proprietarilor) depinde în mod cert şi masiv de voinţa primarului: dacă-l iriţi cumva pe acesta, gata cu ajutoarele sociale!
A patra Românie e una în chip peren „anesteziată” de propaganda roşie: una care crede, încă din anii 90, că Vestul e duşmănos, că dacă „Iliescu-apare, soarele răsare”, că „noi muncim, nu gândim”, că e cât se poate de corect ca, din când în când, hoarde de mineri conduse detovarăşi destoinici să năvălească în Capitală, unde musai trebuie caftiţi bine intelectualii şi studenţii. E o iluzie primejdioasă aceea că susţinătorii actuali ai liniei dure şi iresponsabile din PSD + ALDE ar fi doar bătrânei mai mult sau mai puţin senilizaţi, care nu înţeleg nimic. În această a patra Românie nu-s, de fapt, doar bătrâni senili şi cu bagaj cultural precar. Sunt şi mulţi oameni care-s, cultural vorbind, aproape ca mine şi ca tine, dar care au dezvoltat însă, în timp, o dependenţă stabilă (şi, iată, practic imposibil de stopat) faţă de propaganda partidului-stat. Cam la fel ca şi o bună parte din naţiunea germană, cea mai şcolită din Europa, începând încă dinante de Primul Război Mondial (vezi Paul Kennedy, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri…., Polirom, Iaşi, 2011, p. 201, mijlocul primului paragraf), care a crezut cu tărie că regimul nazist e cel mai bun posibil, refuzând sistematic să accepte realitatea, chiar şi atunci când le dispăreau, fără urmă, colegii de clasă sau vecinii de palier; sau când peste cartierele de locuit ajungea fumul greu de la crematoriile lagărelor de concentrare.
O a cincea Românie e cea care nu-i deloc nemulţumită de felul în care se derulează viaţa publică, dar e, în termeni politici şi ai participării civice, una tare leneşă – sau măcar excesiv de pasivă. Milioane de oameni care nu-s mulţumiţi deloc de cum merg lucrurile, dar care nu merg la vot, practic niciodată (plângându-se însă, sistematic, ani în şir, de rezultatele alegerilor la care eu n-au participat, rezultate influenţate decisiv de România nr. 2 şi de România nr. 3, mai sus descrise); milioane de pe care-i irită, în mod firesc, neroziile şi aroganţa guvernanţilor, dar preferă, din comoditate, să stea în casă, ronţăind popcorn şi bând bere, şi doar se uită la emisiunile TV care înfăţişează proteste de masă).
Există, însă, chiar dacă asta-l irită pe domnu’ Dragnea, şi….
A şasea Românie, aceea care iese în stradă, atunci când România nr. 2 îşi face de cap în chip deşănţat (cum se întâmplă acum, de exemplu). Această a şasea Românie este acum în stradă, în Piaţa Victoriei, sau prin alte pieţe din oraşe mari, ca şi din târguri mici, multe din acestea din categoria localităţilor unde până acum nu s-a întâmplat, niciodată, mai nimic în ceea ce priveşte protestele publice. Această a şasea Românie îi cuprinde, între altele, şi pe cei vreo 50 sau 100 de oameni din Alexandria, care au decis să protesteze, zile în şir, împotriva lui Dragnea, chiar la Dragnea acasă; pe oamenii izolaţi care au decis să protesteze chiar dacă nu-i însoţeşte nimeni, fiindcă le-a ajuns, în mod vădit, cuţitul la os (iată, de exemplu, cazul lui „Cosmin Bîrsan, tânărul din Odobeşti care a intrat în atenţia opiniei publice după ce a fost singurul protestatar din oraşul său la manifestaţiile de stradă faţă de modificările la legile penale” şi care „a fost dat în judecată de edilul PSD al oraşului, Daniel Nicolaş” – vezi amănunte la http://adevarul.ro/locale/focsani/unicul-protestatar-odobesti-judecata-edilul-psd-orasului-suma-fabuloasa-cere-primarul-daune-morale-1_5899d68e5ab6550cb83ac334/index.html); această a şasea Românie îi cuprinde, desigur, şi pe zecile de mii (sau chiar sutele de mii, în unele zile) de oameni de toate vârstele, care se adună, cu regularitate, în Piaţa Victoriei; şi, aşa cum prea bine ştii, această a şasea Românie ne cuprinde şi pe noi doi.
Aşa cum poţi vedea într-una dintre fotografiile pe care le ataşez textului de faţă, această a şasea Românie – cea care nu doar că-i pe bună dreptate nemulţumită de excesele şi derapajele guvernării, dar iese şi-n stradă spre a-şi spune păsul – creşte, între altele, unicorni. Cu unicornii aceştia, România nr. 2 şi România nr. 3 vor avea, fac pariu, mari necazuri. Şi, mai cred eu, oricât se vor strădui borfaşii din România nr. 2, susţinuţi în mod direct de clienţii lor politici din România nr. 3, ca şi de cei „anesteziaţi” propagandistic, din România nr. 4, ca şi de lenea sau indolenţa celor din România nr. 5, o să fie nu dificil, ci practic IMPOSIBIL de dat legi sau ordonanţe de urgenţă contra numiţilor unicorni :). Aşa că, mai devreme sau mai târziu, România nr. 2, aceea a borfaşilor căţăraţi în funcţii publice, va trebui să înţeleagă – de nevoie şi, probabil, cred eu, nu fără hidoase şi poate extrem de violente zbateri agonice – că şi-a păpat porţia. Şi că GATA, AJUNGE!
Aşa cum am promis, am fost şi eu, ieri, în Piaţa Victoriei.
Amenajând Atelierul Mobil de Jocuri, Jucării şi Cetit Poveşti: mulţumesc mult pentru această fotografie prietenului meu Costel Popa (el mi-a fost, acum o vreme, şi cursant la Institutul Diplomatic Român), care a venit, ieri, să stea alături de mine în Piaţa Victoriei. Mulţumesc, prietene, şi pentru că ai venit în Piaţă, şi pentru fotografie! Probabil că fregata cu vele pe care o desenez aici ar fi ieşit mai bine, dacă aveam cretă ceva mai multă şi dacă nu m-ar fi încurcat atâta multele pulovere de sub palton 🙂
Aş vrea să-l văd pe Mircea Badea, de exemplu, ce mai are de spus când se uită la această fotografie care surprinde ce-a desenat un copil, ieri, în Piaţa Victoriei. Sau pe Olguţa Vasilescu vorbind, iar, despre amenzi date părinţilor ce vin cu copiii în Piaţă. Sau pe domnu’ Dragnea vorbind, ca şi la sfârşitul lui ianuarie, despre cum masivul şi legitimul protest popular îndreptat împotriva abuzurilor şi aroganţei guvernării PSD+ALDE reprezintă o “lovitură de stat” dată “împotriva ordinii constituţionale”.
Cu mulţi covrigi în coadă…
