O zi nefastă pentru Biblioteca din Alexandria, cea de patru ori distrusă
Marea Bibliotecă, la apogeul existenţei sale: un număr uriaş de cărţi caligrafiate pe suluri de papirus
Exact pe 17 septembrie, susţin unele surse istorice, în anul 642, la scurtă vreme după cucerirea oraşului de către arabii în rapidă expansiune, Biblioteca din Alexandria a fost definitiv şi complet distrusă, pare-se că din ordinul direct al califului Omar (numele său complet e Umar ibn al-Khattāb). Se zice că acesta ar fi spus despre zecile de mii de papirusuri: „Dacă tot ce-i în ele se potriveşte cu ceea ce scrie în Coran, atunci, desigur, nu mai avem nevoie de ele; dacă, dimpotrivă, ele contrazic Coranul, de asemenea nu avem nevoie de ele. Aşa că distrugeţi-le pe toate!”. Uriaşa colecţie de manuscrise mai suferise, şi în alte ocazii, pagube foarte serioase. În anul 48 înainte de Hristos, luptele duse de Cezar în Alexandria au condus şi la izbucnirea unui mare incendiu, care a mistuit o parte importantă din Bibliotecă. Apoi, Alexandria a fost din nou atacată de romani în vremea împăratului Aurelian, atunci când Egiptul s-a alăturat revoltei anti-imperiale conduse de regina Zenobia a Palmyrei. Recucerirea Alexandriei de către romani, în 273, a dus la distrugerea unei alte părţi din enorma Bibliotecă. Peste mai bine de un secol, la 391, împăratul Theodosius a emis un edict de condamnare a păgânismului. Patriarhul Teofil al Alexandriei (considerat de creştinii copţi ca având atribute şi autoritate de Papă ) a închis atunci toate clădirile de cult non-creştine din oraş şi, cu această ocazie, pare-se că au fost complet distruse mai multe temple, dar şi clădirea Serapeum-ului, care adăpostea o mare parte din manuscrisele care alcătuiau Biblioteca. Apoi a urmat episodul din 642 (când, din nou, o viziune rigidă asupra religiei a condus – ne spune tradiţia istorică – la distrugerea definitivă a Bibliotecii, cea mai mare din întreaga Antichitate şi, cu maximă probabilitate, cea mai mare din lume, până în Epoca Modernă).
Mic exerciţiu de imaginaţie
Sigur că distrugerea unui depozit de cultură de o valoare absolut inestimabilă e regretabilă, dacă vorbim de accidentele asociate unor operaţiuni militare de mare amploare; precum şi condamnabilă, dacă vorbim despre episoadele de distrugere premeditată, plecând de la un rigorism religios extrem (mai întâi cel dovedit de patriarhul din vremea lui Theodosius, iar apoi cel dovedit de Omar). Haideţi să presupunem, însă, pentru o clipă, că zecile de mii – sau, poate, sutele de mii – de papirusuri din Biliotecă ar fi supravieţuit. Şi că lumea medievală ar fi putut avea acces liber la toată înţelepciunea Antichităţii. Ar fi urmat, oare, istoria universală un cu totul alt curs?
Am mari dubii. Evul Mediu a fost o epocă în care cărturarii au existat, dar nu par să fi fost, neapărat, la mare căutare (cu excepţia unor momente rare şi cu totul atipice, cum ar fi, de exemplu, epoca lui Carol cel Mare, într-un segment geografic relativ restrâns al lumii occidentale). Ştiinţa de carte nu era deloc răspândită, iar influenţa învăţaţilor asupra oamenilor politici, a monarhilor, a marilor nobili era – şi va rămîne aşa multă vreme – extrem de redusă. Prin urmare, presupun că, până şi dacă povestea Bibliotecii din Alexandria ar fi fost una cu happy end, consecinţele practice ale păstrării uriaşei colecţii de suluri din papirus ar fi fost limitate.
Supoziţia că, de exemplu, evoluţiile în plan tehnic din Europa şi din Orient ar fi putut fi mult accelerate nu constituie, cred, decât o dovadă de optimism cu totul excesiv (şi nefondat). Nici măcar relativ târziu, la începutul epocii moderne, invenţii absolut uluitoare, cu aplicabilitate practică vădită şi imediată – cum sunt, de exemplu, cele ale lui Leonardo de Vinci (care trăieşte între 1452 şi 1519) – nu reuşesc să se impună decât cu mare greutate, în multe cazuri abia peste două, trei sau chiar patru secole (vezi, de exemplu, schiţele sale de nave cu coca dublă; sau desenele înfăţişând maşini de luptă blindate; sau minuţioasele schiţe ale unor piese de artilerie cu încărcare nu pe la gura ţevii, ci pe la culată).
