Un plan care, iată, nu mai e secret: Prietenii Romei
Nu vrei şi tu să punem barbaria – şi barbarii – cu botul pe labe? Măcar aşa, un pic!
Azi am atât de multă treabă – şi asta, of, peste doar câteva minute – încât în mod sigur nu o să am vreme să scriu îndeajuns, ca de obicei. O să îţi povestesc foarte pe scurt, aşadar, despre o idee care mi-a trecut prin cap acum vreo doi ani. Una care, de atunci încoace, se coace continuu şi foarte lent, dar sigur. Ideea se cheamă, aşa cum am zis în titlu, Prietenii Romei. Asta înseamnă un grup de oameni – nu neapărat mare, dar el poate creşte oricât – care să umble, prin târg (Bucureştiul e doar un târg, cred că ştii asta, până să fie oraş în sensul plin al cuvântului o să mai treacă ceva timp), îmbrăcaţi în haine sau uniforme care să le imite, cu câte detalii e posibil, pe acelea din vremea Imperiului Roman. E vorba, desigur, despre diverse tipuri de îmbrăcăminte – robele doamnelor, de exemplu, aşa cum le vedem, pe vase, în mozaicuri şi picturi, sunt frumoase de-ţi taie răsuflarea; iar mulţi dintre fashion designer-ii de astăzi ar pica laţi, la podea, ca loviţi de dambla, dacă i-ar obliga cineva să se uite, măcar vreme de jumătate de oră, la un album cu destule reprezentări de peplum-uri şi stolae. Dar e vorba, desigur, şi despre uniforme militare romane (la vremea naşterii acestui plan, eu aveam binişor peste 100 de kilograme; aşa că mi-am zis că, dacă-mi fac o lorica segmentata şi o port, măcar din când în când, cu tot cu un un scut, o sabie, un pumnal militar, un pilum şi un coif, măcar ajung, şi încă rapid, la o greutate pe care doctorii nu vor putea să n-o laude măcar aşa, niţel).
Deloc ca nişte simpli dovleci de Halloween
Sigur, tot şpilul acestui proiect nu e să vâre nişte oameni, măcar câteva ore pe săptămână, în haine tablă sau în rochii minunate, în funcţie de sex. Simpla costumare altfel decât aceea zilnică e mult mai simplă de Halloween, de exemplu (care, oricum, vine în curând) când mergi la magazin, îţi cumperi costum în formă de dovleac şi ieşi în târg, ca să sperii trecătorii şi să te amuzi, împreună cu amicii. Noima Prietenilor Romei ar fi, între altele, să meargă prin şcoli, în chip constant: măcar la orele de Istorie (odioase acum, atâta vreme cât manualele sunt nişte jeguri absolut sinistre) şi la cele de Educaţie Civică, ei ar putea vorbi, poate suficient de convingător, dacă îi ţin curelele (şi, poate, cu urmări devastator de importante, pe termen lung), despre un moment din istoria universală în care existau, la un loc, inclusiv pe meleagurile noastre, o grămadă de ingrediente care azi lipsesc cu desăvârşire din viaţa comunităţii: civilizaţia (în sensul plin al cuvântului); spălatul zilnic; ordinea; responsabilitatea magistraţilor; profesionalismul desăvârşit al instituţiilor; sincretismul cultural; garanţia că poţi ajunge oriunde, pe scara socială, dacă munceşti din greu, chiar şi dacă pleci foarte de jos; o identitate politică şi culturală puternică, la nivel continental; punerea cu botul pe labe a neamurilor barbare, ori de câte ori acestea se dovedeau excesiv de ostile civilizaţiei, luminii şi ordinii; şi alte multe lucruri după care orice om normal, de oricând şi de aproape oriunde, tânjeşte (fie că vrea sau nu să recunoască asta.
Cum în curând sună goarna – la propriu – închei aici. Eu chiar vreau să pornesc acest proiect. Pot conta, oare, şi pe tine? Dacă da, dă un semn. Aici, pe blog. Sau pe Facebook. O să fie interesant, şi funny. Şi folositor, cred, pentru mulţi. Eu aşa cred. Ce zici, te bagi şi tu în acest vis al meu, despre o eră-care-nu-mai-e-dar-care-merită-reînviată-măcar-aşa-un-pic-în-ciuda-celor-care-ar-vrea-să-stingă-de-tot-lumina-şi-speranţa?
