Ziua Mondială a Educaţiei: măi băieţi, când o să vă lepădaţi de festivisme?
Într-o vreme, cartea era ieftină, iar gustul cititului – foarte larg răspândit. Azi nu mai e cazul: cartea şi cultura sunt un lux
Peste doar câteva ore, preşedintele în exerciţiu al României va rosti un discurs în Aula Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. Habar n-am ce va spune. Unele dintre speech-urile domniei sale sunt (măcar parţial) interesante. Altele sunt doar decente. Iar altele sunt, de fapt, sinistru-jalnice. În oricare din aceste trei registre de randament al comunicării – şi, în sens mai general, al contactului cu realitatea – va lucra, azi, preşedintele Johannis (sau, mai precis, mânuţa speechwriter-ilor domniei sale), rezultatul e cât se poate de predictibil: şeful statului ne va povesti cât de importantă e educaţia, cât de importantă e şcoala în general, cât de important este , pentru noi, învăţământul superior, precum şi că statul „va face totul” ca să fie mai bine, în curând. Pun pariu, cu oricine, pe o ladă de bere sau 100 de bobârnace, că aceste patru idei vor fi prezente, într-un fel sau altul, în lecţia pe care ne-o va servi azi preşedintele. Mai fac pariu şi că domnul Johannis va zice ceva şi despre faptul că, în mandatul domniei sale, lucrurile se vor mişca mai iute şi mai coerent decât până acum. Dacă speechwriter-ii săi au fost în mână bună, poate vom afla şi ceva date comparate despre performanţa sistemului de educaţie românesc, privit în context european (sau chiar mondial).
Nici nu mă gândesc să merg la Drept ca să-l ascult pe Johannis: şi iată de ce
Dincolo de faptul că, dacă tot ştiu – e drept, doar în linii mari – cam ce-o să ne spună domnul Johannis, simplul gest de a ieşi din casă ar fi doar o complet inutilă risipă de energie, mai există cel puţin încă un motiv foarte serios care mă ţine departe de locul show-ului prezidenţial de astăzi.
Să vi-l prezint, foarte pe scurt. Acum vreo 35 de ani, atunci când am început să am banii mei de buzunar (nu foarte mulţi, dar nu asta contează), am început să investesc masiv în cărţi. Biblioteca părinţilor mei era mărişoară (poate vreo 2.500 sau 3.000 de volume, la vremea aceea), dar multe dintre cărţile din ea nu mă interesau. Aşa că am început, metodic, să bat librăriile, dar mai ales anticariatele. Erau, la vremea aceea, cel puţin şase doar în pasajul acoperit, în formă de U, de pe Calea Victoriei, chiar peste drum de sediul Poliţiei, cel de lângă Magazinul Victoria şi Palatul CEC. La anticariat, un volum costa – dacă nu era cine ştie ce ediţie cartonată, cu fason – între doi şi trei lei. Eu cumpăram, în medie, cărţi de cam 40 sau 50 de lei în fiecare săptămână. Asta însemna pe puţin 12-13 volume la fiecare 7 zile. Unele – peste jumătate din total, pe cât îmi aduc aminte – nu se dovedeau a fi prea pe gustul meu, aşa că le revindeam, chiar dacă în pierdere, tot sistemului de anticariate. Oricum, îmi puteam permite, la vremea aceea, cel puţin 50 sau 60 de cărţi în fiecare lună (din care rămâneam, în final, cu vreo 20 sau 30). După ce le citeam, revindeam încă vreo 50 % din ele; dar, chiar şi aşa, biblioteca mea creştea, lunar, în medie cu 10 sau 15 cărţi (pe multe dintre ele le mai am şi azi!). Aşa am învăţat multe dintre lucrurile pe care le ştiu acum: citind pe rupte, inclusiv datorită faptului că, la vremea aceea, cartea era ieftină.
În ziua de astăzi, cartea de orice tip e îngrozitor de scumpă. Să facem o comparaţie. Am cumpărat, în liceu şi în anii de studenţie, cărţi fundamentale pentru ştiinţele istorice – ca şi peste 1.000 de cărţi de proză şi de poezie – cu preţuri, pe volum, comparabile cu cel al unei prăjituri de la o cofetărie de cartier (la mine, în Domenii, amandinele mari şi bine însiropate erau, în anii 1970 şi 1980, cam 2,75 lei bucata). Altfel spus, cu banii pentru două prăjituri cumpăram cam două cărţi şi jumătate. Îşi poate cineva imagina că acelaşi raport poate fi menţunut şi azi? Cine zice că da, fie e complet idiot, fie minte cu neruşinare, fie ar fi bine să înceapă, imediat, un tratament pentru refacerea memoriei. O prăjitură cumsecade costă, acum, între 5 şi 8 lei. Ce soi de carte poţi cumpăra, cu banii ăştia, la librărie sau în anticariat? Poate volume semnate de Sandra Brown, cel mult, la anticarii stradali. În termenii cei mai direcţi spun, azi, de Ziua Mondială e Educaţiei: măi băieţi (termen generic, unisex, adresat tuturor oficialităţilor de la nivel local şi central, indiferent de cuiloarea lor politică), lăsaţi dracului festivismele! Nu ne mai ziceţi despre tot soiul de cai verzi pe pereţi; ci faceţi, dacă vă ţin curelele şi vă duce creierul, ceva – orice! – astfel încât accesul la cultură, la carte, să fie din nou liber şi facil, chiar şi (de fapt, mai ales) pentru cine n-are prea mulţi bani în buzunar!
O întrebare legitimă; şi tare întristătoare
Până ce acest obiectiv nu va fi atins, orice discurs despre educaţie, oricât de meşteşugit e întocmit şi oricât de dibaci şi cu intonaţie e citit, nu va fi decât o colecţie (jenantă şi intens enervantă) de grohăituri ale unor godaci care şi-au găsit loc de cocină exact acolo unde ar fi trebuit să fie biblioteci. MULTE biblioteci, mari şi mici: personale, de cartier, orăşeneşti, judeţene. Pline-ochi, toate, cu cărţi pentru toate vârstele şi toate gusturile.
Credeţi voi că se află, însă, în România de astăzi, vreo oficialitate cu balls big enough ca să aibă curajul să vorbească, în mod deschis, despre acest crunt adevăr?
