Primul meu articol academic publicat în Polonia: despre descurajarea strategică
Încă din vremea Războiului American de Independenţă, miliţiile populare s-au vădit a fi un instrument puternic şi surprinzător de eficient în lupta contra unor agresori care erau adesea mult mai puternici şi mult mai bine organizaţi şi înarmaţi. Ar putea ele fi, în condiţiile lumii contemporane, şi un credibil instrument de descurajare strategică?
Acum două zile, Dorota Domalewska, PhD, care este acum Associate Editor al revistei Security and Defence Quarterly (şi căreia îi mulţumesc şi pe această cale), m-a anunţat că revista în cauză – ce este editată de War Studies University of Poland (echivalentul Universităţii Naţionale de Apărare de la noi) – mi-a publicat, în vol. 2, no. 15 / 2017 (apărut cu ceva întârziere, pe cât înţeleg: conţinutul acestui număr a fost plasat pe site abia la 18 februarie a.c.), un studiu intitulat Facing increased Russian aggressiveness: Popular militias, a potentially effective extra political and military instrument aimed at strategic deterrence. Îl puteţi găsi în varianta online a revistei despre care vorbesc aici, la paginile 38-53, mai precis la adresa de internet https://securityanddefence.pl/resources/html/article/details?id=159965.
Ideea centrală a textului e că, în condiţiile în care NATO a comis, începând încă din 1991, mai multe erori (cumva în cascadă) în efortul de a evalua atitudinea şi ţelurile Rusiei pe arena internaţională, Alianţa Nord-Atlantică se confruntă acum cu un neoimperialism moscovit extrem de agresiv şi de dinamic. În aceste condiţii, în special ţările aflate pe graniţa de est a NATO sunt vulnerabile. Să detaliez puţin această idee: desigur, NATO ca întreg, măcar pentru că dispune de resurse demografice totale de peste 800 de milioane de oameni (mă refer aici la populaţiile însumate ale statelor membre) este în mod clar superior Federaţiei Ruse (care are, la momentul actual, o populaţie totală de doar aproximativ 145 milioane locuitori). NATO, ca mecanism de apărare şi securitate, e în chip confortabil superior Rusiei şi dacă vorbim despre PIB-ul total al ţărilor din Alianţă. Dar, cel puţin pe termen scurt, dacă Rusia decide să facă presiuni directe – inclusiv prin mijloace militare masive – asupra ţărilor de pe graniţa de est a NATO, situaţia acestor state plasate în spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi eventual Bulgaria) ar putea fi extrem de dificilă.
Pentru a contracara neoimperialismul rus (folosesc intenţionat această sintagmă pe care am preluat-o aproape textual de la Janusz Bugajski, a cărui carte intitulată Pacea rece: noul imperialism al Rusiei a fost tradusă în limba română cu mai mulţi ani în urmă, într-o colecţie coordonată de profesorul Cristian Preda), ţările din estul NATO au la îndemână mai multe instrumente: pe termen mediu şi lung, decizia Alianţei de a aloca, la nivelul fiecărei ţări, cel puţin 2 % din PIB pentru cheltuielile în domeniul Apărării; decizia NATO de a a asigura o prezenţă crescută (prin rotaţie) a unor milităţi militare occidentale (inclusiv americane) în ţările din estul Alianţei; organizarea unor exerciţii militare de mari dimensiuni, care să testeze şi să consolideze interoperabilitatea reală, ca şi capacitatea de luptă în cadrul NATO; şi, desigur, achiziţionarea de arme noi, moderne şi performante. Subliniez însă că, dacă vorbim despre preocuparea de a descuraja în chip credibil un eventual atac rusesc, măcar unora dintre ţările NATO le stă la îndemână şi un alt instrument: acela al formării, echipării, înarmării şi instruirii unor miliţii populare (în sensul de gărzi patriotice) de dimensiuni realmente consistente. În legătură cu acestea, precizez în chip explicit următoarele (vezi articolul deja menţionat aici, pp. 49-50): „nimeni nu se poate aştepta, în chip raţional, ca miliţiile populare…. să oprească şi/sau să înfrângă un posibil atac rusesc în câmp deschis”. Pe de altă parte, rolul unor astfel de structuri ar fi nu doar unul militar, ci în principal unul politic: „în orice set de împrejurări, ne putem imagina, Rusia n-ar avea nicio şansă reală de a putea pune stavilă voinţei politice întrupate de miliţii populare puternice, dacă acestea există”.
Cu doi ani şi jumătate în urmă…
Aproximativ aceeaşi idee centrală m-a condus, cu ceva vreme în urmă (în august 2015, mai precis), să scriu un text intitulat 250.000 de colive: toate, pentru Putin, pe care l-am publicat în cadrul rubricii de Invitaţii Ziare.com a platformei de presă online Ziare.com (vezi textul în cauză la adresa de internet http://www.ziare.com/vladimir-putin/presedinte-rusia/250-000-de-colive-toate-pentru-putin-1379544). La vremea aceea, reacţiile venite din partea unora dintre cei 12.877 de cititori ai acestui articol al meu au fost foarte diverse (dincolo de cele 477 de like-uri): unul dintre ei mi-a spus (citez strict textual, cu tot cu erori de ortografie, atunci când ele există): „ia du-te matale in munti lasa tineretu sa-si vada d,ale lui”; alţii par să fi înţeles şi să fi fost de acord, măcar parţial, cu ceea ce propuneam, în principiu: „orice propunere este binevenită și dovedește că iți pasă, dacă este dată in scopul apărării și realizării intereselor tale legitime”; alţii s-au arătat a fi de acord cu necesitatea consolidării capacităţilor militare defensive româneşti, opinând însă că „ar trebui desigur sa investim mai mult in aparare”, cu precizarea – făcută de un alt citititor (şi exagerată, cred eu) – că „avem nevoie de jumatate de milion de militari antrenati profesional si modern inzestrati”.
Tema pe care am propus-o spre discuţie în spaţiul public acum doi ani şi jumătate rămâne cât se poate de actuală şi astăzi – în sensul în care Rusia continuă să aibă o politică externă expansionistă şi agresivă – aşa că nu pot decât să mă bucur că revista poloneză Security and Defence Quarterly (care, am uitat să menţionez asta, este indexată în Index Copernicus) mi-a dat prilejul să o reiau, acum, cu noi argumente, precum şi într-o formă complet nouă.
Cum problema formelor şi instrumentelor de descurajare a agresiunii (ca şi a costurilor descurajării strategice) e una cu relevanţă perenă – fie că asta ne place sau nu – voi reveni, cel mai probabil, cu noi argumente şi puncte de vedere, cred că peste un an sau doi. Până atunci, prieteni, keep in touch! 🙂
