Festivalul Ambasadelor: Războinicii mayaşi, cafegioaica din Emirate, dar şi prosopelele (oh, da, prosopelele!) din Turkmenistan
Standul Mexicului: un cub de sticlă plin cu statui şi vase din vremea mayaşilor şi aztecilor.
La concurenţă cu Festivalul Enescu (dar mult mai exotic decât acesta) are loc acum, în Bucureşti, Festivalul Ambasadelor. Am fost ieri, pe la două şi jumătate după-amiaza, la Biblioteca Naţională, să văd cu ochii mei ce se întâmplă într-una din cele patru locaţii unde are loc Festivalul acesta. Merită, crede-mă, să faci şi tu drumul acesta, chiar dacă în centrul oraşului mori de cald, la fiecare pas. Prima ediţie a Festivalului Ambasadelor, organizată de Asociaţia ESCU (nu ştiu cine sunt oamenii aceştia, dar să le dea Dumnezeu multă sănătate, că tare frumos lucru au făcut) reuneşte, pe cât înţeleg, în jur de 50 de ambasade, plus câteva instituţii româneşti – fiecare prezintă, cu exponate, filme, spectacole, câte ceva.
Puncte foarte tari: MUSAI să le vedeţi, zău!
Nu-i treaba mea să fac vreun soi de cronică oficială – sau una completă – a Festivalului. Nici n-aş putea, de altfel (la ora la care am ajuns eu la Bibliotecă, nu erau, de exemplu, prea multe de văzut la standul Irlandei, care e trecut în program; în plus, nu cred că am vreme să mă duc la Cinema Studio, unde rulează multe filme; şi nici n-am de unde să ştiu dacă voi ajunge la Galeria Galateca şi, în weekend, în Parcul Tineretului – mai precis, în partea numită Parcul Lumea Copiilor, unde vor fi şi standuri în aer liber, cu muzică şi spectacole).
Dar vă voi povesti, foarte pe scurt – mai sunt doar vreo 27 de minute până la ora la care pun textele pe blog – ce mi-a plăcut. Şi ce nu.
La standul Rusiei: o prea frumoasă bufniţă de zăpadă, înfoiată tare
Merităvăzut grupajul de costume populare româneşti, pe lângă care treci ca să ajungi la restul expoziţiei ce stă sub semnul siglei „în jurul lumii printr-un singur oraş”. Merită văzut cubul de sticlă de la standul Mexicului, cu câteva statui grozave de războinici azteci şi mayaşi, ca şi cu câteva zeităţi din aceleaşi vremuri. Istoria Mexicului precolumbian merită de aproape văzută, chiar dacă putem face asta „doar cu picătura” (dar uneori, dacă e bine aleasă şi cade unde trebuie, chiar şi o picătură contează). Din standul Rusiei, cred că doar vreo două fotografii sunt interesante – iar una dintre ele înfăţişează o bufniţă tare supărată, zburlită rău. Acela al SUA e foarte politically correct. Şi cam atât (cu excepţia unei singure fotografii, dar cred că o pun pe Facebook).
Standul cel mai chibzuit – şi mai atent – făcut e, cred eu, acela al Emiratelor Arabe Unite. Un om cu cap a dat, acolo, multă atenţie unor amănunte într-adevăr pline de sens, care te „teleportează” niţel înspre o lume cu izul poveştilor din O mie şi una de nopţi: o familie în
Femeie in costum tradiţional, făcând cafea: standul Emiratelor Arabe Unite
costume tradiţionale; inventar domestic din alte vremuri – nişte cufere care seamănă cu lăzile noastre de zestre, de exemplu; şi, cel mai emoţionant lucru, o cafegioaică în plină activitate, de zici că-i vie (aş sta la pândă, o vreme, după vreun pensionar fără ochelarii potriviţi, care să vină şi să-i ceară o ceaşcă plină).
Există, şi pe la destule alte standuri, obiecte, fotografii şi tablouri interesante. Unele chiar foarte interesante şi foarte frumose (Africa de Sud, Indonezia, Armenia). Luminile sunt, şi ele, atent poziţionate, în cele mai multe cazuri (din nou bravo organizatorilor, şi pentru asta). Pentru mai multe fotografii decât cele doar câteva de aici, vă invit pe pagina mea de Facebook (fumatul e permis; şi nici nu trebuie să vă descălţaţi la intrare – LOL).
Din categoria SE SPARIE GÎNDUL: dar şi acestea merită văzute
Standul Turkmenistanului e exact ca o tarabă la hale, la Obor (sau ca o scenă din Borat, mai degrabă). Prosoape mari şi mici, fistichiu colorate, halate de baie (două!), cearceafuri de pat, tricouri de tot soiul. Iniţial, am crezut că-s de vânzare, numai că nu aveau etichete cu preţul. Abia după aceea m-am lămurit că-s mare motiv de mândrie naţională: produse în Turkmenistan, textilele acestea sunt vândute sub eticheta unor mari firme de profil din întreaga lume. În acest timp, pe pereţi, atârnă discret fotografiile unor podoabe metalice vechi, de o frumuseţe de-ţi taie răsuflarea. Dacă-aveau şi ceva minte-n cap, turkmenii lăsau acasă prosoapele flauşate şi aduceau – ar fi fost şi mai
Standul Turkmenistanului: o tarabă cu prosopele, halate de baie şi tricouri. Scenă ca-n Borat!
La standul Siriei, Palmyra: Nu mai există decât parţial, cetatea a fost metodic distrusă de ISIL
simplu – un singur obiect de podoabă, din vechime.
La standul Siriei, la mare loc de cinste stau mai multe fotografii de la Palmyra. O superbă cetate antică; ea nu mai există însă, a distrus-o deja, aproape complet, cu premeditată barbarie, ISIL. Aşa că ambasada Siriei la Bucureşti ne arată, mai degrabă, ceea ce NU mai este. Mă rog, face şi regimul lui Bashar ce poate (de fapt, poate-i mai bine aşa, decât să ne arate cum omoară continuu, inclusiv cu ajutor tehnic rusesc şi sprijin militar iranian, sumedenie de civili nevinovaţi).
La categoria „acum râdem sănătos”, locul I îl ia însă, de departe, standul Chinei. Cu o basculantă de exponate exact de tipul celor pe care le poţi cumpăra, la kil, de la Dragonul Roşu. Şi cu parchetul găurit şi smuls, ca şi cum chinezii s-au apucat deja să strângă surcele indoors, ca să ne gătească, iute, purcel cu patru arome (dacă am timp, promit că mai trec pe-acolo şi astup găurile în cauză, măcar cu nişte chewing gum. Tot chinezesc, să nu stricăm cumva fasonul spaţiului aranjat ca o dugheană – dar ceva mai aerisit, totuşi).
PS: Mă bucur că, într-un fel sau altul, în organizarea şi mediatizarea celor legate de prima ediţie a Festivalului Ambasadelor e implicat şi
La standul Chinei: Cam ca la Dragonul Roşu, plus parchetul smuls.
un prieten al meu (de pe Facebook). A lady, ca să fiu mai exact: Sarmi Sarmi (aşa e pe FB), absolventă de Jurnalism şi PR Manager, căreia îi mulţumesc în mod special. Fără ea nici n-aş fi aflat, probabil (şi cu siguranţă n-aş fi aflat cu atâtea amănunte şi atât de devreme), despre acest eveniment într-adevăr minunat (nu organizatorii români sunt de vină pentru obtuzitatea şi nepriceperea unora ca sirienii, turkenii şi chinezii, pe care i-am luat deja în colimator). Încă de la jumătatea lui august, Sarmi Sarmi ne-a tot spus – şi ne-a tot arătat – ce vom putea vedea. Thank you and all my best, Sarmi Sarmi!
Costume populare româneşti: bună opţiune
Podoabă metalică din Turkmenistan
