Bizara lumină albastră de pe Hunley: un mister ce se-adânceşte continuu, de 152 de ani
De la bordul acestui bastiment sudist ciudat, construit dintr-un cazan de aburi mare, modificat cu instrumente tare rudimentare, au fost transmise, zic unii, semnale luminoase, imediat după scufundarea, cu o torpilă de şcondru, a unei nave nordiste, în februarie 1864. Dar…
La 17 februarie 1864, o navă de război a SUA, sloop-ul cu propulsie mixtă (trei catarge pentru velatură, plus un motor cu aburi) USS Housatonic, a fost scufundată de submarinul sudist H. L. Hunley (numit astfel după cel care l-a proiectat şi construit, bogatul om de afaceri Horace Lawson Hunley, născut în Tennessee, în 1823), în largul portului Charleston din Carolina de Sud. Lung de 40 de picioare (puţin mai mult de 12 metri), greu de 14 tone şi având un echipaj alcătuit din 8 oameni (plus căpitanul), Hunley era o navă în formă de trabuc, cu propulsie manuală: în timp ce căpitanul mânuia cârmele care orientau submersibilul pe orizontală şi pe verticală, toţi ceilalţi oameni aflaţi la bord puneau în mişcare, cu braţele, un sistem de pârghii care rotea elicea. Conform rapoatelor de epocă, submarinul putea atinge, în imersiune, o viteză de vreo trei sau patru noduri (cam 5,5-7,3 kilometri pe oră, deci o viteză perfect comparabilă cu cea a hidrobicicletelor de astăzi, puse în mişcare, şi ele, tot de forţa musculară a oamenilor).
Hunley era înarmat cu ceea ce se cheamă, în termeni marinăreşti, torpilă de şcondru. Torpila autopropulsată din zilele noastre nu fusese încă inventată (asta avea s-o facă, în 1866, cu ceva perfecţionări în anii următori, inginerul Robert Whitehead), aşa că Hunley avea în prelungirea provei (cum se cheamă partea din faţă a navei) un fragment de catarg plasat la orizontală, sub linia de plutire. În vârful acestuia se afla un vârf metalic ascuţit, care trebuia să rămână înfipt în bordul navei inamice (cam la fel cum harponul rămâne înfipt în cetaceu, la vânătoarea de balene). De vârful metalic era legată, cu o parâmă (o frânghie, pentru cei care n-au treabă cu marinăria) foarte scurtă, o încărcătură explozivă mare şi puternică (avea, cu totul, ne zice un site de specialitate, 135 de livre, adică fix 61,15 kilograme), vârâtă într-un butoi etanş. Aceasta putea fi detonată, tot manual, trăgând de o altă parâmă de detonare, de la o distanţă de cel mult 50 metri (asta era lungimea maximă a frânghiei în cauză).
Lumină intermitentă; şi apoi nimic
Ştim că submarinul sudist a fost văzut de cei de pe Housatonic, care au început să tragă în el cu arme uşoare. Dar Hunley şi-a continuat neabătut drumul sub apă, iar încărcătura explozivă a fost ataşată cu perfect succes de nava nordistă (care a luat foc şi s-a şi scufundat, în doar trei minute şi jumătate, după explozie). Sudiştii de pe ţărm spun că, imediat după atac, au văzut pe mare, foarte clar, o luminiţă albastră, pâlpâind intermitent. Au presupus, în mod firesc, că e un semnal transmis dinadins de cei de pe Hunley. Cei de pe ţărm au lansat, imediat, mai multe rachete luminoase, pentru a înlesni astfel submarinului marşul de întoarcere în port. Dar Hunley nu a mai ajuns niciodată la cheiul de unde plecase: el a dispărut, practic fără urmă. Căutările au început de îndată, dar multă vreme ele n-
Torpila de şcondru cu care era înarmat Hunley: un butoi cu o încărcătură explozivă mare, montat pe o bucată de catarg, în prelungirea provei.
au dus la absolut nici un rezultat. Asta chiar dacă marele showman P.T. Barnum (îţi aduci aminte, cred, măcar din filme, de circul său cel vestit în toată lumea) a anunţat, imediat după ce Războiul de Secesiune s-a sfârşit, că oferă 100.000 de dolari (sumă uriaşă la vremea aceea) recompensă celui ce-l va găsi pe Hunley. Submarinul confederat a fost identificat, folosind tehnologie de detecţie ultramodernă, abia în 1995, de către Clive Cussler, notoriu autor de romane de aventuri (acesta a declarat ulterior că a cheltuit cam 130.000 de dolari pentru a descoperi submarinul confederat, care era deja acoperit cu un strat de sedimente mai gros de un metru). La 8 august 2000, submarinul a fost ridicat la suprafaţă şi adus la Charleston, în portul din care ieşise, în misiune de luptă, cu 136 de ani în urmă
Siteul www.civilwartalk.com afirmă că lampa metalică de semnalizare aflată la bordul lui Hunley a fost găsită şi conservată. Specialistul Paul Mardikian spune însă (citat fiind şi de Associated Press, în aprilie 2012) că lentila de sticlă a lămpii în cauză „nu era acoperită de nici un fel de peliculă albastră”. Mike Scafuri, unul din arheologii direct implicaţi în găsirea şi ridicarea la suprafaţă a lui Hunley, în anul 2000, se întreabă şi el: „Aşa deci: dacă n-avem, deloc, o lentilă din sticlă albastră, de unde a venit, totuşi, lumina cea albăstrie?”.
Misterul acesta e complicat suplimentar şi de faptul că scheletele membrilor echipajului au fost găsite, toate, la locul lor. Nu există absolut nici un semn că oamenii de pe Hunley ar fi încercat cumva să iasă din submarin, atunci când acesta s-a scufundat, imediat după atacul atât de reuşit împotriva navei USS Housatonic. Există voci care susţin că şocul exploziei – care a avut loc la doar câţiva metri distanţă – a fost atât de puternic, încât i-ar fi făcut pe cei de pe Hunley să leşine pe loc. Aici misterul se adânceşte încă şi mai tare: dacă ei toţi zăceau inconştienţi, cine şi cum a făcut, totuşi, repetate semnale luminoase către ţărm? N-o să ştim, probabil, niciodată.
Tot ceea ce ştim, de fapt, cu mare precizie e doar faptul că scufundarea lui USS Housatonic a fost primul atac într-adevăr reuşit al unui submarin, la vreme de război, împotriva unei nave de luptă de suprafaţă, din întreaga istorie universală.
Submarinul confederat Hunley, în conservare, după ridicarea la suprafaţă: nava dispărută s-a reîntors în port, după o absenţă de 136 de ani
