Cei patru fraţi mai mari ai Patriarhului Daniel: năucitorul caz Dorchester
Timbrul comemorativ care rezumă, foarte-foarte clar, ce înseamnă credinţă adevărată, precum şi sacrificiu pentru aproapele tău.
O s-o iau niţel mai pe ocolite, aşa că mai bine pune-ţi o cafea, că o să dureaze, zic eu, niţeluş, până te lămureşti de tot. În 1925, deci atunci când mai erau cam 26 de ani ani până ce urma să se nască, în comuna Bara din judeţul Timiş, cel căruia noi îi spunem acum Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul BOR, firma numită Newport News Shipbuilding and Dry Dock Company începea să o construiască pe a doua dintr-o serie de trei nave absolut identice, proiectate să transporte, fiecare, câte 314 călători, pe ruta maritimă dintre Boston şi Miami.
Câteva date, ca să fie mai clar despre ce vorbim
Această navă se numea SS Dorchester (SS vine de la Steam Ship, navă cu propulsie cu aburi), iar echipajul ei avea fix 90 de oameni. Deplasamentul total al bastimentului era de aproape 5.700 de tone, lungimea de 112 metri, iar viteza – de 15,5 mile marine pe oră. Iniţial, nava a fost echipată mai degrabă pentru pasageri cu parale multe: existau două punţi special construite pentru plimbări, patru apartamente mari, fiecare cu propria cameră de baie, plus alte trezeci de camere cu paturi, plus 98 de camere mai mici, cu câte două cuşete suprapuse. Existau, la bord, un spaţiu generos de depozitare pentru îngheţată, o sală de dans, un restaurant mărişor, ca şi camere speciale pentru fumat. În afară de pasageri, Dorchester mai putea transporta şi cam 3.300 de tone de mărfuri din cele mai diverse. Imediat după ce America a intrat în Al Doilea Război Mondial, nava a fost transferată de proprietarii săi către WSA (War Shipping Administration), autoritatea care se ocupa cu transporturile navale legate direct de efortul de război. Dorchester a fost rapid reamenajată, la New York, ca navă pentru transportul de trupe, fiind dotată inclusiv cu bărci şi plute de de salvare suplimentare, cu 4 tunuri antiaeriene de 20 de milimetri, ca şi cu două tunuri navale ceva mai mari: unul de 3,5 ţoli în prova şi altul de 4,5 ţoli la pupa (adică în partea din spate, înspre elicea propulsoare).
Ultimul marş, până-n Marea Groenlandei
În februarie 1943, un convoi de şase nave – între care şi SS Dorchester – a plecat din St. John’s, în Newfoundland, către baza U.S. Army de la Narsarsuaq, în sudul Groenlandei (aici, în apropiere de fosta aşezare vikingă întemeiată la 875 de către Erik cel Roşu, exista şi un aerodrom militar, iar mai târziu a fost ridicat un spital cu 600 de paturi, unde au fost internaţi şi trataţi inclusiv unii dintre cei răniţi în debarcarea din Normandia). Dorchester avea la bord, cu totul, 904 oameni (adică, una peste alta, cam câte persoane sunt în 30 de clase cu câte 30 de elevi fiecare; sau cam câte persoane sunt, cu totul, în 82 de echipe de fotbal puse la un loc). În primele ore ale zilei de 3 fenruarie 1943, adică exact acum 73 de ani (şi cu 8 ani înainte de naşterea Patriarhului Daniel), submarinul german U-223 a lansat o salvă de trei torpile spre Dorchester, nava fiind atât de grav avariată încât s-a scufundat în doar 20 de minute. Explozia torpilei germane (doar una din cele trei şi-a lovit ţinta, dar a fost de ajuns) a fost atât de puternică încât a scos complet din funcţiune sistemul de boilere uriaşe (căldări sau caldarine, în limbaj tehnic naval), aşa încât Dorchester a rămas pe loc fără energie electrică. N-a putut, deci, trimite semnal SOS. S-a şi înclinat atât de mult, încât mai multe bărci de salvare n-au putut fi deloc lansate, iar altele s-au răsturnat. Cele trei nave de escortă ale convoiului – micile cutere ale Coast Guard numite Tampa, Escanaba şi Comanche au intervenit, în final. Mai degrabă din întâmplare, neputând fi alertate, în timp util, prin radio. Tampa urmărea încă submarinul german, iar apoi a escortat spre destinaţie restul convoiului; dar echipajul de pe Comanche a văzut lumina exploziei şi s-a îndreptat către locul în care Dorchester se scufunda rapid. Cuterul acesta a salvat 97 de oameni, iar Escanaba – încă 132.
Dacă opreşte niţel limuzina cea de lux, o să-l vedeţi şi pe Ţâfnoşenia Sa Daniel
Aşa, deci. Bun, o să întrebi, şi la ce mama dracului ne-ai făcut capu’ mare cu toate-acestea? Oh, foarte simplu: la bordul lui Dorchester se aflau, atunci când nava s-a scufundat, şi patru clerici din cadrul U.S. Army. Locotenentul George L. Fox era pastor al Bisericii Metodiste; locotenentul Clark V. Poling era pastor al Bisericii Reformate Olandeze în America; locotenentul John P. Washington era preot al Bisericii Catolice; şi locotenentul Alexander D. Goode era rabin. Atunci când nava a fost avariată grav de torpila lansată de submarinul german, toţi patru şi-au cedat, fără nici o ezitare, atât vestele lor de salvare, cât şi locurile din puţinele bărci lansate-n grabă la apă. Ei au decis, tot fără nici o ezitare să rămână la bord şi s-au rugat, pe punte, fără oprire, până ce nava s-a scufundat. Oamenii care au fost în noaptea aceea pe Dorchester îşi aduceau aminte, mulţi ani mai târziu, cum cei patru clerici „se rugau pentru cei pe moarte şi îi îmbărbătau continuu pe cei încă în viaţă”. Soldatul William B. Bednar, unul dintre supravieţuitorii ajunşi în apa amestecată cu păcură scursă din navă, spune că „îi puteam auzi pe ceilalţi oameni ţipând, plângând, implorând”; şi, mai spune el, „îi mai puteam auzi şi pe cei patru capelani propovăduind curajul; vocile lor au şi fost singurul lucru care m-a făcut să pot supravieţui”. Chiar înainte ca nava să dispară sub apă, cei patru capelani au putut fi văzuţi pe puntea înclinată, ţinându-se strâns unul de altul şi rugându-se cu voce tare. Apoi s-a făcut linişte, atunci când valurile au înghiţit-o de tot pe SS Dorchester, împreună cu cei patru clerici rămaşi la bord împreună cu muribunzii pe care i-au alinat până-n ultima clipă. Cei patru clerici militari au murit, deşi – foarte probabil – ar fi putut supravieţui, dacă nu le-ar fi oferit altora propriile lor veste de salvare. Altfel spus, cei patru capelani din U.S. Army au ales să moară pentru ca alţii să poată trăi. Au pierit în mare, atunci, şi alţi 672 de oameni. La 19 decembrie 1944, cei patru clerici militari au primit, postum, Distingushed Service Cross şi Purple Heart. Iar în 1961, familiile celor patru capelani care au preferat să moară la bordul lui SS Dorchester, decât să-i lase pe alţii fără tot ajutorul pe care-l puteau ei oferi au primit, chiar din mâinile Preşedintelui Eisenhower, şi Medalia Specială pentru Eroism. E singura ocazie în întreaga istorie americană când această înaltă distincţie – perfect echivalentă, de altfel, cu Medal of Honor – a fost acordată.
După toată această istorisire, în egală măsură tare tristă, dar şi foarte înălţătoare – decizia celor patru este, nu-i aşa, un exemplu impecabil de credinţă, ca şi de sacrificiu pentru aproapele tău – n-am de pus decât o întrebare: ţi-l imaginezi tu, cumva, pe Patriarhul Daniel, să zicem, făcând aşa ceva? Ţi-l imaginezi tu pe actualul cap al BOR ca fiind capabil să-şi dea cumva viaţa pentru oricare dintre semenii săi? Eu, unul, nu pot face asta deşi – serios, pe verificate! – am o imaginaţie tare bogată. Dar, la naiba, am şi destulă ţinere de minte: şi-mi amintesc, oricât mă străduiesc să uit această scenă odioasă, cum Ţâfnoşenia Sa Daniel le cerea, ca un vătaf enervat rău şi din cale-afară ghiftuit (ceea şi este – uită-te mai bine la el şi asta o să vezi: un soi baron local, obraznic, plin de el, cu rânduri peste rânduri de şunci şi guşi – semn al ascezei, nu-i aşa? –, care nu dă doi bani pe oameni şi-i îmbrăcat, în chip păcălitor pentru cine nu-i cunoaşte năravurile, cu odăjdii foarte scumpe), până şi morţilor de la Colectiv să nu se mai tot ducă prin cluburi, ci să mai vină şi pe la biserică, că acolo se fac rugăciunile (mai precis, el spunea, chiar la înmormântarea unuia dintre cei ucişi de incendiul de la sfârşitul lui octombrie 2015: „Să vină lumea la biserică, nu la club!” – pentru întreaga scenă, absolut revoltătoare, pentru orice om normal, vezi, de exemplu, textele si imaginile de la adresa de internet http://www.antena3.ro/actualitate/religie/patriarhul-daniel-club-colectiv-reactie-322351.html sau de la adresa de internet http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/patriarhul-daniel-prima-aparitie-publica-dupa-tragedia-din-clubul-colectiv-nu-vrem-sa-se-considere-ca-facem-spectacol.html). Îţi aduci cumva aminte, şi tu, cum s-a dat Daniel aista-n stambă?
Cam asta-i tot pe ziua de azi; să-i lăsăm, deci, pe cei patru capelani de pe Dorchester să odihnească în pace, în Marea Groenlandei. Cât despre Patriarhul Daniel, care în chip ideal ar trebui să fie, nu-i aşa, exact ca un frate al lor, întru credinţă şi întru sacrificiu pentru semeni, aş mai avea o singură frază de spus – una pe care am împrumutat-o, special pentru-această ocazie, de la Joseph Conrad (autor care-a murit cu exact un an înainte de momentul în care a început construcţia lui SS Dorchester): „Credinţa într-o sursă supranaturală a răului nu este necesară; oamenii singuri sunt absolut capabili de orice soi de ticăloşie”.
