Bucata nu tocmai mică de cozonac de la Colectiv
Doar două cuvinte: cel mai mişcător text pe care l-am văzut sau auzit, în ultima vreme, despre cei care au murit la Colectiv.
Am ajuns ieri, pe la amiază, din nou, la clubul Colectiv. Trecusem, în drumurile mele, pe la Mănăstirea Radu Vodă şi mi-am zis să aprind, pentru sufletele celor răpuşi de incendiul de acum două săptămâni, o lumânare din aceea cu capac metalic, pe care să n-o poată stinge vântul. N-am mai fost de multă vreme la Colectiv pe lumină de zi. În general ajung acolo doar seara, după ce-mi termin orele la Facultate (predau în unele zile de la 17.30 la 19.30, iat în alte zile până la 20.30). Cum nu văd grozav de bine noaptea, în mod firesc mi-au scăpat, până ieri, o seamă de detalii care merită, zic eu, văzute şi înţelese de cât mai multă lume.
Cine-s, de fapt, sataniştii
Am auzit în spaţiul public, până la saturaţie, în ultimele două săptămâni, tot soiul de bazaconii despre ce s-a întâmplat la Colectiv. Cea mai abjectă dintre toate nemerniciile intens vehiculate (trăsni-i-ar bunul Dumnezeu pe cei care au inventat-o!) despre drama de la Colectiv e cea referitoare la faptul că toţi cei ucişi de foc meritau, de fapt, asta, cu vârf şi îndesat. Şi ei, şi prietenii lor, fiindcă ar fi, cu
Tot la Colectiv: aşa cum zic şi-n text, nu cred că-i nevoie, aici, de vreun comentariu
toţii, satanişti. Am auzit asta (ceea ce mi se pare, foarte serios, chiar îngrijorător) inclusiv de la oameni care, atunci când discută alte subiecte, par în toate minţile. De-aceea m-am şi decis să scriu, astăzi, despre două dintre elementele realităţii (una perfect lămuritoare) pe care-o poţi vedea şi tu, dacă îţi faci timp ca să ajungi, măcar pentru câteva minute, la Colectiv. N-o să comentez – nici nu-i nevoie, cred – imaginea cu icoana Maicii Domnului şi micile drapele naţionale. Se ştie, nu-i aşa, că, mai nou, sataniştii nu mai mănâncă pisici sau copii proaspăt născuţi (cam ăsta-i meniul de care mi-a urat să tot am parte, acum câteva zile, în autobuz, o ţaţă de vreo două chintale, când m-a auzit spunându-i unui prieten de-al meu că-i, desigur, mare nemernicie să zici că rock-ul ar fi incompatibil cu logica credinţei creştine), ci umblă cu icoane şi steaguri tricolore.
Dar, efectiv, scena care m-a mişcat cel mai mult – până m-am pus pe bocit, deşi nu-s deloc, dar chiar deloc o fire emotivă – e cea surprinsă în fotografia cu care am şi deschis acest text. Mesajul e pus, cu mare grijă, într-o învelitoare de plastic transparent. Cel care-a scris Înălţare uşoară! ştie că toamna mai plouă, aşa că a avut grijă să-şi protejeze mesajul adresat celor care s-au dus deja spre altă lume (cu optimism să presupunem că şi Acolo se află rock). Şi a avut mare grijă să-şi şi fixeze cumva hârtia învelită în plastic, ca nu cumva s-o ducă cine ştie unde vântul toamnei, uneori cam tare. A pus, deci, în partea de jos a mesajului o bucată zdravănă dintr-o felie de cozonac cu nucă. Suficient de grea cât să poată ţine-n loc mesajul; şi suficient de mare ca, dacă vreunuia din cei ce se-nalţă-acum la ceruri, tot mai mulţi de la o zi la alta (acum sunt 55, cu totul) i se face cumva poftă, să aibă din ce muşca. Cam aşa arată „satanismul” celor de la Colectiv: cu steaguri tricolore, cu icoane, ca şi cu bucăţi mari de cozonac, pentru prieteni, chiar dacă aceştia nu mai sunt, din păcate, printre noi.
