Domnul arţăgos şi frumoasele cutii de pantofi: preţul corect pentru Muma Pădurii cea cazonă
Durere mare: e drept, doar pentru unul dintre picioarele Mumei Pădurii, în povestea mea de azi; dar, poate, şi pe celălalt picior l-a durut, măcar un pic. Aşa, din minimă solidaritate cu celălalt.
Cred că aveam, cu toţii, cam 12 sau 13 ani la vremea aceea. Stăteam într-un bloc cu patru etaje, pe o alee care începea la Piaţa Domenii şi ajungea, mergând la un moment dat şerpuit, până la jumătatea bulevadului Miciurin (cum se numea la vremea aceea), trecând printre Centrul Cartografic al Armatei şi partea din spate a Spitalului Elias şi a Depozitului Central de Medicamente. Aveam, acolo în cartier, câţiva prieteni de vârsta mea. Şi ne îndeletniceam, cu toţii, atunci când nu eram la şcoală, cu lucruri absolut obişnuite: jucam badminton; şi „faţea” (de-a v-aţi ascunselelea, într-o formulare mai corectă, care la vremea aceea nici măcar ne trecea prin cap); sau şotron; sau, ca să folosim cumva pistoalele de jucărie pe care le aveam, cu toţii (unele metalice şi care pocneau cu zgomot mare, atunci când aveam capse de pus în butoiaşele Colt-urilor; dar capseleastea nu ne erau prea la îndemână, căci nu se aflau deloc în magazinele româneşti, ci trebuiau cumpărate doar atunci când părinţii noştri ajungeau în alte ţări).
Mai rău decât toate vrăjitoarele rele din basme, la un loc
În afară de momentele în care ne mai mânjeam (groaznic, de alfel) atingându-ne, pe când fugeam, de gardul plin de catran al spitalului Elias, alte primejdii sau necazuri nu aveam pe capul nostru. Cu excepţia Omului-Cel-Rău-Şi-Care-Zbiară-Din-Orice. Acesta ne găsea nod în papură la tot pasul: nu aveam voie, după mintea lui, să jucăm badminton „că mă deranjează vâjâitul chestiilor astea cu pene, pe care le loviţi cu paletele”, ne zicea el; dacă desenam ceva cu creta pe asfalt – figura cunoscută, de exemplu, absolut obligatorie dacă vrei să joci şotron – era încă şi mai rău: „arată urât şi aduce şi mult ghinion, eu aşa ştiu; aşa că duceţi-vă în altă parte”, ne spunea vecinul cel tare certăreţ (cred că era maior, dacă-mi aduc eu bine-aminte) şi foarte plin de el. Când ne-am decis să ripostăm şi am scos, cu toţii, limba la el (într-o duminică, pe când pleca cu nevastă-sa – o femeie tare cumsecade, de altfel – la plimbare), a zbierat vreo două zile-n şir şi ne-a stropit, în plus, de la balcon, cu furtunul de udat grădina. Atunci am înţeles că scosul limbii nu ajunge şi că, până la urmă, în ciuda pornirilor noaste pacifiste, trebuie să recurgem la măsuri radicale.
Durere mare; şi-apoi aparat ghipsat
Ştiam că inamicul nostru e cu „atîţia draci pe el” (aşa zicea bunicul, Dumnezeu să-l odihnească-n pace!), adică e plin de nervi, la maximum, până şi când merge, în pas alert, pe vreuna din alei. Atât de nervos şi de iritat de tot ce se-ntâmpla în jur (să nu vă imaginaţi cumva că numai cu noi avea treabă; nu, dacă ar fi putut, ar fi transformat, cred, întreg Universul într-un batalion disciplinar, cu el însuşi comandant) încât, de exemplu, toamna dădea cu piciorul în mormanele de frunze, dacă avea senzaţia că acestea-i stau în drum.
Exact lupta lui cu frunzele şi cu alte obstacole ne-a şi ajutat, într-un fel. Am făcut cumva rost de cinci cutii de pantofi perfect identice. Am aşezat una în mijlocul drumului şi ne-am pus pe aşteptat. Vecinul cel agitat a apărut, a văzut cutia, şi-a lovit-o zdravăn cu piciorul (exact cum ne gândeam şi noi că o să se întâmple), până ce-a turtit-o de tot. A doua zi la fel, noi punând la bătaie o cutie nou-nouţă (ceea ce, îmi pare mie, l-a enervat nespus). În ziua a treia şi a patra, scene identice (ne-a şi văzut, pe când îl pândeam de după nişte tufe dese, şi ne-a strigat: „Las’ că v-arăt eu vouă, o să vă iasă cutiile şi şotronul pe nas!”). Lucrurile intraseră, cumva, într-o rutină perfect predictibilă. Noi ştiam când căpcăunul pleacă de-acasă; el ştia că noi îl aşteptăm; şi-apoi cutia din ziua respectivă o păţea, rău de tot; dar omul nostru pleca mulţumit de el, fiind convins că ne mai dăduse „încă o lecţie”.
În ziua a cincea, am făcut astfel încât să ne şi vadă, pe când ieşea din scara blocului, cum aşezam capacul pe cutia de pantofi cea nou-nouţă; pusă evident, tot în mijlocul drumului. S-a apropiat de ea şi i-a tras, cu sete, un şut groaznic, mai rău ca la fotbal. Pusesem în cutie, după ce ne-am sfătuit foarte temeinic unii cu alţii, două bucăţi mari de bordură. După ce-am auzit răcnetul crunt, de durere, al celui care se credea Dumnezeul cartierului (unul menit să facă ordine şi disciplină ca la la cazarmă, presupun), am plecat cu toţii spre piaţa Domenii, unde ştiam că la cofetărie aduc în ziua aceea îngheţată proaspătă şi bună, de rom, dar şi din aceea verzuie, cu fistic.
În săptămânile următoare, omul nostru a purtat pe picior un bandaj imens, iar acesta era înfăşurat înt-o pungă de plastic ce ţinea] loc de pantof. Am făcut rost şi de o şasea cutie dar, când a văzut-o, aşezată – ostentativ, recunosc – chiar în faţa uşii prin care ieşea din bloc, a ocolit-o cu mare grijă (cine ştie ce aştepta să-i mai facem). De-atunci încoace, ne-a lăsat, complet şi definitiv, în pace. Şi-a avut în plus – recunosc – fair play-ul minimal să nu încerce să ne reclame părinţilor noştri, deşi ştia prea bine şi cine suntem, şi unde locuim. Cred că, până la urmă, contactul cu bucăţile de piatră i-a adus îndărăt mintea la cap. Iar eu sunt, tot de-atunci încoace, deşi în taină, prietenul cel mai bun al tuturor celor care pun borduri noi, oriunde în lume: mai rămâne, din când în când, inevitabil, câte o bucată mărişoară, de măcar 10 kilograme şi care, iată, îţi poate folosi „la marele fix” atunci când trebuie să potoleşti, cumva, răcnetele şi răutăţile gratuite (şi fără număr) ale Mumei Pădurii.
