E vremea rozelor ce mor? Nici vorbă, ele-s încă FOARTE vii!
La nici doi metri de Biserica Bucur Ciobanul, cu trei sau patru zile-n urmă; şi la nici douăzeci de paşi de-un building mare, de birouri, din oţel şi sticlă.
Versul cel atât de bine ştiut al lui Macedonski („E vremea rozelor ce mor, / Mor în grădini şi mor şi-n mine”) nu-i, cel puţin deocamdată, unul care să descrie realitatea. Trandafirii-s, încă, prin multe locuri din oraş, mai vii şi frumoşi decât oricând. Unii dintre ei au – ieşi şi tu din casă şi poţi vedea asta, cu ochii tăi – chiar şi boboci gata să se deschidă, poate în două sau trei zile. Azi, e drept, e o zi ceva mai rece decât cele din ultima vreme (şi mult mai mohorâtă, aproape deloc fără soare), iar de la Buletinul Meteo aflăm că, probabil, pe seară încep să ne potopească şi ploile cele reci ale toamnei. Dar, reiau, vremea rozelor ce mor e încă departe. Până la „în tot, se simte un fior. / o jale e în orişicine” mai e, desigur, destulă vreme.
Or at least I hope so.
În grădina Mănăstirii Radu Vodă.
Pe o alee de lângă Piaţa Timpuri Noi, chiar în această dimineaţă de sfârşit de noiembrie.
La câţiva metri de Mănăstirea Radu Vodă, cu doar câteva zile în urmă.
Viaţa pulsează puternic aici; aproape mai puternic decât gerul iernii ce stă să vină, năprasnic, peste noi.
Tot în grădina Mănăstirii Radu Vodă.
Pe Calea Văcăreşti, acum câteva minute, la doar vreo sută de metri de Piaţa Timpuri Noi.
