Duş, la prânz, în noiembrie cu soare: ce-atrage mai mult a privirii atenţie
O imagine care, Dumnezeu ştie cum, m-a făcut să înţeleg, brusc, cu mult mai bine ce se întâmplă, în realitate, în viaţa publică din România, chiar acum.
Ieri, pe la prânz, după ce-mi terminasem o buna parte din treburile zilei, mi-am adus aminte, brusc, de faptul că gazetele (şi televiziunile, şi Facebook-ul) ne tot spun, de câteva zile, cum c-am putea rămâne, în Bucureşti, fără apă caldă şi căldură, din cauza uriaşelor datorii ale RADET. Bun lucru, iată, aşa s-or oţeli caracterele: ne-om face, cu toţii, dârji ca eschimoşii, până la vara viitoare, când apa se va încălzi de la sine, la soare.
Cu-acest gând am şi intrat în cadă, pentru-al doilea duş al zilei. Afară, pe geamul băii, se văd, în lumina caldă şi puternică-a amiezii, frunzele galbene ale unui pom acum deja mare, care vara apără de vipie unul din colţurile camerei în care stă băiatul meu, Alexandru. Cam cum ar înregistra bătrânul meu aparat de fotografiat (v-am mai povestit despre el, cândva în septembrie, pe cât îmi aduc aminte) o astfel de imagine: duşul funcţionând, în prim-plan, iar în spate, ca fundal, pomul cel protector, cu frunze-acum îngălbenite? – m-am întrebat atunci. Şi-am pornit de îndată, încă şiroind de apă, prin casă, după numitul aparat. Iată ce-a înregistrat el, înainte ca aburul de la apa fierbinte să obtureze, de tot, imaginea.
Frunzele cele estompate din fundal şi logica Pieţei Universităţii
Aşa cum vezi, obiectivul se focalizează – aşa-i el construit – pe primul obiect întâlnit: para metalică de la capătul furtunului de la duş, plus picăturile de apă care ţâşnesc cu putere. Frunzele cele galbene ale pomului de-afară, serios atinse de toamnă, apar doar ca un fundal ceţos, aproape ca şi cum n-ar fi: obiectivul bătrânului meu Olympus, iată, nu le-a acordat prea mare atenţie.
Cam la fel ca şi aparatul meu de fotografiat funcţionează, pare-mi-se, şi minţile multora dintre oamenii politici de la noi: întreaga lor atenţie se concentrează, aşa cum ştim deja (cu toate detaliile de care avem nevoie) asupra perspectivei de-a pune beţe-n roate, multe-multe, dacă tot se poate asta, viitorului guvern de tehnocraţi. Tehnica funcţionării Parlamentului permite un astfel de joc, de minune. Ceea ce uită aceşti privilegiaţi îngâmfaţi care se pregătesc să-şi bată joc de mine şi de tine, iar şi iar, e faptul că există, chiar dacă acum în plan secund, Piaţa Universităţii (şi nu doar în Bucureşti, căci lumea a ieşit în stradă, în masă, şi-n multe alte locuri din ţară). Piaţa le-a spus politicienilor ce vrea. Iar politicienii noştri au şi uitat deja. Ceea ce mă duce, iar, cu gândul la fotografia de mai sus: deşi tare blurry aici, în poză, frunzele există, împreună cu copacul lor viguros. La fel şi cu Piaţa: faptul că lumea nu mai stă în stradă nu-nseamnă că oamenii au trecut cumva din stare coloidală în stare gazoasă. Doar prostalăii de prin Parlament cred asta. În locul lor, eu aş fi, totuşi, ceva mai îngrijorat; şi mult mai precaut: refluxul vizibil al Pieţei poate fi, de fapt, unul strict temporar. Şi dacă e aşa, atunci îi bai mare pentru calculele maligne ale partidelor deja uzate: Piaţa, aproape absentă din fotografia zilei de azi (la fel ca şi frunzele cele galbene, pe care abia le distingi în fundalul fotografiei în care toată atenţia e atrasă de obiectul din prim-plan), n-a murit. Deloc. A băgat doar glonţ pe ţeavă, şi-aşteaptă acum, cu arma la picior, e drept, dar rău de tot întărâtată, s-o mai irite cineva; sau să-i înşele cineva aşteptările; sau să constate că i s-au nesocotit, iar, cerinţele clar formulate. Dar, ce să-i faci, unii sunt cu mult prea proşti – vorbim aici, să fie clar, nu despre orice prostie, ci de una mai degrabă infinită – ca să înţeleagă acest adevăr elementar. Sper, pentru binele lor, că vor putea scoate timp realmente bun, în curând, pe suta de metri…
