Please, help! Am acum cinci împărătese în vizită, la mine-acasă; ce mă fac?
Venite tocmai din Olanda, cu un avion special, chiar acum două zile; şi vor sta la mine “cam o lună; atâta ţin, dacă le pui apă şi puţin, dar numai puţin zahăr”, aşa cum mi-a zis, foarte sigur pe el, domnul cel tuciuriu, cu ghiul, de la care le-am luat (după ce m-am târguit niţel, desigur).
A fost o vreme în care (deşi aproape că nu-mi vine să cred asta!) România nu-i avea nici pe Victor Ponta; nici pe ghinărarul izmenelor; nici pe Vasile Blaga; nici pe Ion Iliescu; nici pe Traian Băsescu; nici pe Ponta (ştiu, apare a doua oară pe listă; dar, ce mama dracului, merită din plin asta; sau crezi tu că-i aşa uşor să copiezi, fără absolut nici o greşeală, 80 de pagini din cărţile altora în teza ta de doctorat?). Îmi pare că nici almanahe nu prea avea România în anii aceia (sau, cel puţin, nu vorbea nimeni despre ele); şi nici doamna Tatoiu nu se afla la vedere, ca să-şi etaleze nu doar pieile căzute, ci şi amuzanta nepricepere în absolut toate domeniile despre care o tot îndeamnă televiziunile să-şi dea cu părerea.
Poetul cel aproape bicentenar: ar fi împlinit, anul acesta, fix 161 de ani
Dar exista, în vremea aceea, un colonel pe care Cuza l-a numit Ministru de Război al Ţării Româneşti, la începutul lui mai 1859. Ulterior, acest ofiţer – înaintat la gradul de general – a fost numit, prin înalt decret, prim-adjutant al domnitorului, ca şi şef al Statului Major domnesc. Însă nu m-am gândit astăzi să îţi povestesc despre Alexandru D. Macedonski, cel care demisionează în august 1862 din funcţia de comandant al garnizoanei Bucureşti şi moare, la 24 septembrie 1869, după o boală care a durat doar trei zile (ceea a şi dus la naşterea ipotezei că ar fi fost otrăvit, dar fără să fie clar de către cine şi de ce). M-am gândit să vorbim însă, măcar pentru o jumătate de minut, despre băiatul său, Alexandru Macedonski, născut în 1854.
Ajuns unul din marii poeţi ai României, Alexandru a scris, între altele (într-o limbă atât de intens graţioasă încât, n-am nici un dubiu, ar putea s-o facă pe doamna Grapini să se dea cu capul, în formă continuată, de toţi pereţii sediului ăl mare al UNPR, unde a dus-o valul cel aprig al “interesului naţional”), o minunată poezie despre crizanteme, ce-s, foarte limpede (aşa cum şi ţine să sublinieze poetul, de două ori în doar treisprezece rânduri) împărătesele toamnei. Iată aici rondelul în cauză: “O crizantemă în mişcare / E-mpărăteasa strălucită / Printre roşatica-nserare / Peste grădină răspândită. // Minune-abia închipuită, / Şi mai mult mică decât mare, / O crizantemă în mişcare / E-mpărăteasa strălucită. // Îi este faţa zugrăvită / Spre-a fi aceeaşi arătare / De tinereţe neclintită, / Ş-a fi crezută de oricare / O crizantemă în mişcare.//”; şi gata, îţi ajunge acum cu poezia! E bună rău, aşa cum îmi spune mie doctorul, dar exact ca şi untul de arahide: doar cu porţia, câte o singură linguriţă pe zi…
