Cabinetul de consultanţă al lui George Bernard Shaw
O fotografie care chiar te izbeşte-n plin, ca un glonţ de mare calibru, cum dai cu ochii de ea: hai, poţi, cumva, să zici că nu-i aşa?
De mai multe zile, fotografia asta pur şi simplu nu-mi dă deloc pace: nu-mi aduc aminte să fi văzut, altundeva, atâta suferinţă şi atâta bucurie, plus atâta frumuseţe adunate, toate, în doar câţiva pixeli prăpădiţi (fotografia are doar 128.574 de biţi, ceea ce nu-i deloc mult). O parte din conţinutul meu interior (inclusiv acela care predă, de ani de zile, Studii Strategice, ca şi alte cursuri legate, într-un fel sau altul, despre război) se tot întreabă, între altele, de ce nu s-or da medalii pentru eroism şi în astfel de cazuri cum e cel atât de clar înfăţişat aici. Cum nu mi-era, totuşi, prea clar ce se poate scrie, în termeni pe de-a-ntregul potriviţi, despre tot ce ne spune această imagine zguduitoare (care mai că te face să plângi, de frumoasă ce-i), am recurs la un mare specialist în spuneri de toate felurile: George Bernard Shaw se cheamă dânsul. Cu ceva vreme în urmă, el zicea, între altele: „Ce este viaţa, decât un şir de nebunii inspirate? Greutatea e să le alegi pe cele demne de a fi făcute”. Şi tot el mai spunea şi că „omul rezonabil se adaptează lumii; cel nerezonabil stăruie în încercarea de a-şi adapta lumea caracterului său. De aceea, orice fel de progres depinde de omul nerezonabil”. O medalie, deci – dar nu oricare, ci una cu adevărat importantă, cu colan – aş vrea pentru balerina aceasta cu degetele crunt rănite de-atâta efort: vădit, cât se poate de vădit, un om FOARTE nerezonabil, conform zicerii lui Shaw, un om care chiar ştia ce şi cum spune.
