Hipopotamul William, cel din faianţă, cu trei picioare rupte dinadins
Cam aşa arată subiectul central al discuţiei noastre de astăzi. De toată isprava-s, însă, şi ochii cei albaştri ai pisicii micuţe din spatele hipopotamului făcut din faianţă, acoperit cu flori de lotus ce parcă-s vii.
În realitate, ţin să-ţi spun, hipopotamul e o fiară. Şi-anume una cumplită. Care, atunci când e flămândă – ceea ce se întâmplă, oh, atât de des! – iese pe mal şi distruge, mai rău ca un regiment întreg de bombardiere, recoltele cu totul (doar aşa, de plăcere, fiindcă mănâncă relativ puţin – numai cam 35 de kilograme de vegetale în fiecare zi). Şi care, aflat în apă, dacă are cumva senzaţia că-i atacat, răstoarnă şi sfârtecă bărcile, cu vânători cu tot – fie ei reali sau imaginari. De-a lungul Nilului, tare puţine-s comunităţile locale ce au motive să-i iubească pe hipopotamii care, atunci când ajung la maturitate, pot cântări, fiecare, între 2.300 şi 3.700 de kilograme.
Dar în Egiptul Antic, meşteşugarii au avut – milenii la rând şi în mod cât se poate de evident – o mare pasiune pentru hipopotami. Înfăţişati, adesea, ca stând în apă. Pentru a sublinia asta, ei ei erau făcuţi din ceramică albastră, de exemplu (atunci când nu erau sculptaţi din pietre semipreţioase, tot albastre), iar pe corp le erau pictate, cu multe detalii, diverse plante care trăiesc în apele Nilului. Iată aici unul din cei mai cunoscuţi hipopotami de acest soi. E poreclit „William” – nu mă-ntreba de ce, fiindcă nu ştiu, din păcate – şi a fost făcut din faianţă, pictat şi-apoi copt bine, în cuptor, în prima jumătate a Dinastiei a XII-a (care durează de la 1981 la 1885 înainte de Hristos). Figurina a fost descoperită în 1910, într-un mormânt de la la Meir (necropola aflată la doar câţiva kilometri depărtare de oraşul antic căruia grecii şi latinii îi ziceau Cusae – astăzi localitatea se cheamă El Qusiya – şi care-a fost, o vreme îndelungată, capitala unei întregi provincii din Egiptul de Sus), şi avea trei dintre picioare rupte intenţionat (nu care cumva să facă prea mare prăpăd, chiar aşa micuţ cum era), ceea ce probează, foarte clar, cât de mult se temeau egiptenii chiar şi-n vremea aceea de „calul de fluviu”. A fost restaurat, între timp, şi-are, cred că eşti de-acord, un bot de toată isprava, iar lotuşii de pe corp sunt absolut minunaţi: mai că zici că-s vii, şi florile, şi hipopotamul. Îl găseşti, când vrei tu, la Metropolitan Museum of Art, la New York. Nu uita, însă, să-ţi iei muuuuulte sandwich-uri cu tine, fiindcă mai sunt, tot acolo, şi-alte două milioane de exponate, iar cel puţin 10 % dintre ele sunt cel puţin la fel de interesante.
Asta toate ţi le-am spus aşa, doar dacă nu preferi, cumva, dacă tot vorbim despre hipopotami, să faci, iute, un drum până-n Noua Zeelandă: găseşti acolo, în oraşul Wellington, pe Cable Street, la numărul 90, chiar la etajul al treilea al clădirii unde se află Museum Hotel, restaurantul şi barul Hippopotamus (vrei rezervare, sună de-ndată la +64 4 802 8935). Găseşti acolo, între altele, un meniu pentru micul dejun care – ţineţi-vă bine, tu şi toţi prietenii tăi – începe, după tot soiul de cafele şi ceaiuri, cu Bloody Mary (doar 10 dolari neozeelandezi paharul mărişor – nu te-ngrijora prea tare, dacă rămâi cu prea mulţi bani de-aceştia-n buzunar, fiindcă nu mai intră-n tine nici una dintre mâncărurile minunate de acolo, îi poţi cheltui şi în Insulele Cook, în Niue, în Pitcairn, ca şi-n Tokelau, despre care o să vorbim, cred, cu altă ocazie).
