Un arnăut de secol XVIII, brusc teleportat în Bucureştii anului 2015
Un zdravăn arnăut, în amabil şi spumos dialog cu autoarea unui minunat roman a cărui acţiune se petrece în Bucureştii veacului fanariot
Pe neaşteptate, în sală intră, coborând iute pe scări, un munte de om, îmbrăcat în haine de arnăut din veacurile domnilor veniţi din Fanar. Trece pe lângă noi, se aşează pe un scaun, îşi dă jos fesul roşu de pe cap, se uită la sala întreagă, dîndu-ne bineţe. Toate acestea s-au întâmplat la conferinţa în care, acum câteva zile, Doina Ruşti (specialist în filologie clasică, dar şi o extrem de talentată scriitoare) ne vorbea despre Bucureştiul din epoca fanariotă, despre care a scris şi un fabulos roman. Iar arnăutul cel sosit printre noi, cu iz de veac fanariot în haine, e un mare istoric al artei, Adrian-Silvan Ionescu. A terminat facultatea în 1975 (exact acum 40 de ani!) şi este, în prezent, cercetător ştiinţific I, profesor universitar şi director (precum şi preşedinte al Consiliului Ştiinţific) al Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”, care face parte din reţeaua de institute ale Academiei Române.
Un ALTFEL de director
Am văzut în viaţa mea câteva basculante bune de şefi, mari şi mici, de instituţii de tot soiul; şi măcar vreo două tone de şefi de instituţii de cultură, în Bucureşti şi în provincie, mari şi mici. Majoritatea acestor persoane – şi n-o spun cu răutate, ci cu vădită disperare, pe care sper s-o înţelegi – sunt, mai totdeauna, nişte figuri triste şi tare acre, numai bune de bătut cu mătura-n cap. Mulţi sunt şi nătângi rău, pe deasupra; şi cam porci (să nu se supere, aş vrea, asociaţiile de protecţie a animalelor pentru această atât de directă exprimare). Nu-i, din fericire, cazul lui Adrian-Silvan Ionescu. Dacă-l vezi în costumul său de arnăut – o piesă bună, de fapt, de pus în orice muzeu – pricepi de îndată (mai ales dacă ai citit şi măcar una din cărţile sale) că, pentru omul ăsta, istoria artei, ca şi studiile de etnografie şi artă populară românească, de etnografie extra-europeană, de istorie a costumului civil şi militar, ca şi de istorie a fotografiei şi a filmului nu sunt un job. Sunt, pur şi simplu, aerul pe care-l respiră, zi de zi. Bravo lui! Şi, într-un fel, bravo (chiar dacă unul mult mai mic) şi mie – ce mă făceam dacă nu-mi trecea prin cap să iau, în ziua aceea, aparatul de fotografiat cu mine?
