Iată cum gimnastica, dracu’ s-o ia, chiar dăunează grav sănătăţii
Ai tu senzaţia că-ntr-un astfel de caz foarte concret – uită-te bine, ca să-ţi fie cât mai clar – tracţiunile repetate, cele aşa de bune, zic toate revistele de bodybuilding, pentru bicepşi, ca şi pentru alţi muşchi ai braţelor şi ai pieptului, chiar ajută?
Acum mulţi ani am cunoscut – în armată se întâmpla asta, pe la jumătatea celei de-a doua jumătăţi a anilor 1970 – un om tare necăjit. A început să primească, de exemplu, tot soiul de scrisori de acasă, la un moment dat: mai mulţi prieteni îl anunţau (fiecare în stilul său), am aflat noi, că iubita lui e pe punctul să-l lase pentru un altul, mai puţin frumuşel, dar care, ehei, rămăsese neîncorporat şi putea astfel profita, din plin, de logica lui ochii care nu se văd se uită. Nici vorbă, în anii aceia, ca omul despre care vorbim să poată pleca acasă, ca să-şi rezolve – cine ştie, poate s-ar fi putut întâmpla aşa ceva, totuşi – această spinoasă problemă, mai tristă decât toate melodiile lui Naste din Berceni, puse la un loc. Nici alte metode uzuale pentru a-şi potoli amarul nu prea avea omul nostru la îndemână. Ar fi putut, în mod normal, să sară peste gard şi să tragă un chef zdravăn în oraş, eventual împreună cu vreo localnică mai nurlie (în ideea că, nu-i aşa, exact cum ne spune proverbul, cui pe cui se scoate). Dar, ce să-i faci, aşa ceva iar nu era, de fapt, posibil: în cazul în mod clar nefericit al tuturor celor care-au făcut armata la TR (termen redus, pentru cine nu ştie – adică doar opt sau nouă luni luni, dar asta doar pentru cei care intraseră deja la facultate), la Mangalia, la Marină, în anii aceia, unitatea care conţinea şi companiile TR era chiar în mijlocul bazei navale, una deloc mică, de altfel. Altfel spus, după ce treceai de primul rând de santinele, mai aveai de mers vrei doi sau trei kilometri şi ajungeai la un alt gard, cu alte santinele: abia după ce săreai şi peste acest al doilea gard – cam dificil lucru, căci era şi năltuţ, şi cu sârmă ghimpată, şi cu multe porţiuni unse din belşug cu catran – ajungeai în oraş, unde te-aşteptau, eventual, chelnerii şi frapierele. Aşa că bietul om, ca să mai uite cumva de amarul ce-l tot rodea, s-a apucat, cum avea vreun moment liber, să facă gimnastică – aşa cum ziceam noi, la greu, mai rău ca şi calul lui Berilă (nici acum nu mi-e clar de unde vine expresia asta, pe care o foloseam la tot pasul): alerga, făcea flotări, făcea genuflexiuni, cu sutele, până aproape cădea lat de oboseală. Mare eroare, de fapt: chiar în timp ce bietul nostru coleg (tot mai rău cătrănit de povestea lui de amor care, iată, tocmai naufragia definitiv) se ostenea de zor cu tot soiul de exerciţii fizice dintre cele mai grele, vreo şase sau şapte colegi de-ai lui de pluton şi dormitor s-au pus, tacticoşi şi, după ce i-au tăiat frumuşel, de-a lungul unei cusături oricum slăbite, sacul albastru şi gros, de marină (aşa ceva aveam noi, nu valize de lemn), i-au mâncat, într-o după-amiază, toată mâncarea pe care marele gimnast o primise de la ai lui: vreo două găini fripte, patru kilograme de banane (nu prea se găseau pe vremea aceea, aşa că ele-au provocat mâncăilor o mare încântare), o pungă enormă de cornuleţe cu gem de casă, plus vreo 10 cutii de pateu şi un cozonac uriaş, cu nucă.
Aşa că omul nostru cel necăjit a rămas, în final, şi fără iubită, şi fără toate proviziile lui secrete. Şi luat peste picior, în plus, şi-ncă în chipul cel mai groaznic– mâncăii, cu o cruzime exemplară, i-au lăsat în sac toate cojile de banană, plus toate cutiile de pateu golite de conţinut. Ia ziceţi-mi, acum: care dintre voi mai crede, toate acestea fiind zise, că exerciţiul fizic (foarte intens şi foarte des repetat) chiar face bine la sănătate?!
