Inspectorul Regal Secret: o dramă cruntă şi cu-n sfârşit, of, pe măsură
Doi copilaşi plus una bucată motan cenuşiu beau lapte, tacticoşi: o scenă dintr-o zi de tot senină şi frumoasă tare, ai putea spune. Mare greşeală, de fapt: citeşte, dacă te ţin curelele, povestea ce urmează şi convinge-te de unul singur!
Prinţul din Kaund-aul-Umbaz, una din cele cinci mari provincii din Regat (şase, de fapt, dacă vrei să punem la socoteală şi marele Domeniu Regal, aflat chiar în mijlocul teritoriului uriaş, în formă de cerc, mărginit de ţinuturi încă şi mai mari, locuite de barbari, ca şi de mări tare furtunoase, toate) fusese – toată lumea ştia asta, inclusiv autorul atât de rarei Cronici a Vechiului Regat – „un rebel sadea”, încă din tineteţe.
Cele două mari Rebeliuni
Ajuns pe tron, pentru prima dată, pe la 12 ani (ne spune Marea Cronică Regală, cea oficială, fireşte), se răsculase împotriva „Regelui ce se credea legitim” cam un an mai târziu. Doi ani şi opt luni a durat până ce-această primă rebeliune a fost înfrântă. Prinţul nostru a scăpat foarte uşor, întrucât avusese abilitatea (grozavă, să ştii, la un tinerel de nici 16 ani) să lase să se-nţeleagă că „el mare vină nici n-avea” în toată chestiunea asta, fiind doar păcălit de nişte sfetnici bătrâni, moşteniţi de la tatăl său. Regele Taung, deşi-n alte ocazii tare înţelept, a înghiţit minciuna asta pe nemestecate; şi l-a lăsat pe tron pe Prinţ, care-a plătit doar ceva despăgubiri de război, dar nu foarte mari
Vreme de alţi opt ani, Prinţul a fost la fel de liniştit ca apa lacurilor, vara, atunci când nu-i nici măcar un firicel de vânt, iar libelulele zboară-n mare viteză, razant, la suprafaţa apei, una complet lipsită de orice-ncreţitură. Apoi, brusc, provincia despre care vorbim a fost zguduită de o nouă rebeliune împotriva Regelui. Una absolut îngrozitoare, după cum povestesc până şi veteranii hârşiţi din Epsilon Eridani, cei care-au luptat nu doar în toate regiunile Pământului, dar şi-n războaie purtate sub lumina multor stele străine. Prinţul nostru, care-avea deja aproape 24 de ani atunci când şi-a ridicat iar oamenii la luptă, i-a chemat în ajutor chiar şi pe mai mulţi şefi barbari din Marea de Iarbă, cea de dincolo de fruntariile Regatului. Mult prăpăd au făcut aceştia, cât nu se poate povesti. De data aceasta, luptele au durat, cu totul, aproape cinci ani şi jumătate, iar sorţii au fost tare schimbători. Regele a pierdut mai multe bătălii mari, plus o armată întreagă, prinsă-ntr-o ambuscadă dibace foarte, în chiar prima lună a Rebeliunii; plus o parte din tezaur, pe care-a trebuit s-o dea, fiindcă n-a avut încotro, Prinţilor din provinciile vecine cu Kaund-aul-Umbaz, ca să primească-n ajutor contingente militare mari, mobilizate-n grabă de aceştia. Soarta acestei a doua Rebeliuni a fost pecetluită, pe cât ştim, abia atunci când Prinţul din Epsilon Eridani şi-a chemat, din războaiele purtate la mulţi-mulţi ani-lumină distanţă, în partea de Univers căreia cei din popor îi spun şi-acum Stelele Îndepărtate, armatele sale cele mai experimentate. Aceşti luptători în armuri grele, hârşiţi în aşa multe şi monstruoase războaie au reuşit, după-un mare măcel, să-i alunge din Regat pe toţi barbarii rămaşi încă în viaţă. Lipsit de aliaţi şi cu provincia invadată, din trei direcţii, de armatele Regelui şi, concomitent, de forţele celor două mari provincii învecinate – Epsilon Eridani şi Grünnland, Ţara-cea-Verde, pe jumătate-acoperită de păduri cum nu-s altele-n tot Regatul – Prinţul Torell cel Bălai al celei de-a doua dinastii din Kaund-aul-Umbaz n-a avut încotro; şi a capitulat.
Pedeapsă cu mănuşi de catifea
Nimeni nu credea că-i posibil aşa ceva, dar Prinţul a scăpat şi de data asta cu capul netăiat. Regele a avut, să fie clar, intenţia de a-l descăpăţâna, cu fast, în piaţa publică, dar nu l-au lăsat să facă asta nici Regina, şi nici fata lor cea mică. Acesteia i-a căzut cu tronc Torell cel Bălai, cum a dat cu ochii de el, pe când Prinţul era adus, în lanţuri şi sub pază grea, în Sala cea Mare de Judecată; iar Regina i-a spus soţului său, de la obraz, cam trei săptămâni mai târziu, că „n-are decât să rezolve altfel, dar în nice un chip cu securea călăului, fiindcă inima fetei nu mai are deloc alinare”. Aşa că, exact ca-n cele mai năstruşnice piese de teatru din acelea la care se uită târgoveţii fără multă carte, Torell, numit de mulţii săi duşmani Prinţul-cel-Rău (iară de prieteni Cel Luminos), a luat-o de soţie pe frumoasa mezină a Regelui Taung şi a preafrumoasei regine Myonne-si-Rawand. Şi-atât: „pedeapsă dată cu două rânduri de mănuşi de catifea, purtate-aşa, unul peste altul – o pedeapsă foarte pufoasă”, spuneau toţi, în tot Regatul.
S-a potolit Prinţul iar, ani mulţi, mai ales după ce Prinţesa Sayelle-si-Rawand, care moştenise graţia-ntreagă a mamei sale (ca şi nasul şi sprâncenele Regelui, dacă e să spunem adevăru-ntreg), i-a născut doi copii, amândoi băieţi. Cu timpul, controlul Regelui asupra Prinţului s-a mai estompat, iar garnizoana regală a fost de tot retrasă-n anul al zecelea după sfârşitul celei de-a doua Rebeliuni.
Un oapete neaşteptat, ivit din ceaţă
Într-o bună zi, la Curte-a apărut, dinspre ceaţa lăsată peste Tăpşanul-de-Tras-cu-Arcul, un motan cenuşiu nu foarte mare, dar cu mers semeţ şi extrem de graţios. Spre uimirea tuturor celor de faţă, câinii cei uriaşi care-i păzeau, cu mare străşnicie, pe cei doi prinţişori au rămas complet liniştiţi, deşi toată lumea ştia că ei urăsc, din rărunchi, toate pisicile (firesc, până la un punct, fiindcă pe cel mai mare dintre ei un alt motan îl zgâriase groaznic, aproape scoţându-i un ochi, pe când câinele în cauză nu ajunsese aproape cât un cal, ci era încă micuţ de tot, un ghemotoc îmblănit de doar şapte sau opt săptămâni). Nimeni nu ştie cum, dară motanul cel ivit pe neaşteptate a devenit, într-un fel, ca un al treilea copil al Prinţului Torell. Mergea peste tot cu băieţii, mânca şi dormea cu ei, ba – spre uimirea Curţii – se şi-mbăia, cu mare bucurie, alături de cei doi, dovedindu-se chiar a fi tare bun la scufundări în apa adâncă şi limpede râului de lângă Palat. Nu era nici mofturos motanul şi, uimitor, chiar şi Prinţul începuse să-l placă: se află-n Pinacotecă, chiar şi azi, după atâta amar de ani, un tablou vestit, în care Torell îl ţine-n braţe pe motan, care are la gât un medalion cu un safir enorm, iar Prinţesa şi cei doi băieţi, având în spate Mari-Nobili-Purtători-de-Evantaie stau, purtând şi ei safire minunate, aşezaţi în jilţuri aurite.
Aşa mergeau lucrurile până-ntr-o bună dimineaţă. Cei doi Prinţişori au primit câte-un pahar plin cu lapte, într-o pauză scurtă, când putuseră fi smulşi, cumva, de pe Terenul de Joacă. Motanul şi-a primit, şi el, paharul lui cu lapte, din care tocmai lipăia de zor. Atunci s-a şi întâmplat: Marele Călău al Prinţului, intrat în iatac fără să-l vadă nimeni, l-a retezat în două pe motan, cu o singură lovitură puternică a securii sale, una ce putea fi ridicată doar cu ambele mâini. Prinţii cei mici s-au pus de îndată pe zbierat: dar nu multă vreme, fiindcă din motanul tăiat în două n-a curs nici măcar o picătură de sânge. Era plin, în schimb, de tot felul de sârme, roţi dinţate şi piese mici, cărora nici acum nu ştiu cum să le zic. Ceva mai târziu, chiar în mijlocul motanului a fost găsit un emiţător încă fierbinte, ce lucra pe o lungime de undă despre care Prinţesa a recunoscut, cu glas furios, că-i exact aceea a puternicelor receptoare din Palatul Regal. Nici până-n ziua de azi, nimeni nu ştie cum de-a aflat Prinţul Torell că ţinuse în braţe, ani în şir, inclusiv la destule Consilii de Război, ceea ce era, de fapt, un Inspector Regal Secret – adică un robot spion, tare dibaci construit, ca să spunem lucrurilor pe nume – trimis chiar de socrul său. Habar n-avem, deci, nici de la cine şi nici cum a aflat Prinţul ce era, în realitate, motanul cel frumos, cadorisit cu safir uriaş. Dar toată lumea ştie, şi-ncă foarte bine, că exact în ziua aceea a început ceea ce unii numesc A Treia Rebeliune. Dar doar mîrlanii îi spun aşa: oamenii cu ceva obraz şi măcar cu niţică minte folosesc, mai degrabă, o altă denumire: Războiul de Emancipare. Sau Războiul cel Lung, la sfârşitul căruia Prinţul Torell a devenit, ceea cred că ai aflat şi tu, Regele Torell Întâiul.
P.S.: Într-un fel sau altul, povestea de azi se leagă de alte două texte care vorbesc tot despre despre Regatul Secret, cu tot cu viaţa sa reală, ca şi cu istoriile sale imaginare. Le găseşti, pe-aceste texte, dacă eşti într-adevăr curios, tot aici pe blog, la adresele de internet http://florindiaconu.com/regatul-secret-un-vis-rotund-zgrunturos-si-cu-multe-cetati-pitit-in-ierburile-din-herastrau/ şi http://florindiaconu.com/negustorul-de-nasturi-din-mahalaua-de-nord-a-vechiului-burg-numit-itt-bundruz/. În mod limpede, vor mai urma şi alte frânturi de poveste: dacă reuşesc să scriu, în următorii doi sau trei ani, măcar 150 de astfel de texte (cam unul pe săptămână, în medie), atunci, poate, le voi pune cap la cap, într-o bună zi, într-un volum de SF & heroic fantasy. Doamne-ajută!
