Negustorul de nasturi din mahalaua de nord a vechiului burg numit Itt-Bundruz
Ştearsă în fiecare zi cu o bucată de catifea tare veche, dar cu o culoare încă vie, carafa aceasta pare a fi singura avere a negustorului de nasturi. Dar torsul lui cel plin de cicatrici ne spune o cu totul altă poveste.
Dacă te uiţi în orice manual de astronomie populară, afli foarte iute că Epsilon Eridani e o stea din clasa spectrală K2. Asta înseamnă că ea are o temperatură mai mică decât cea a Soarelui nostru (dacă astrul care ne încălzeşte pe noi are cam 6.000 de grade, cele din clasa K au doar în jur de 3.500), precum şi că are o culoare galben-portocalie (mai închisă, ca nuanţă, decât galbenul strălucitor al Soarelui). Steaua în cauză, cu o masă totală cam cât 45 % din aceea a Soarelui, se află la doar 10 ani-lumină şi jumătate depărtare de Pământ, fiind, practic, astrul cel mai apropiat din constelaţia Eridanul. Tocmai de aceea, deşi în realitate-i micuţă, Epsilon Eridani este, pe cerul nostru, a treia stea – ca mărime – dintre toate cele care strălucesc în nopţile senine.
Oraşul cel vechi
Dar nu despre steaua Epsilon Eridani vreau să povestesc acum, ci despre unul din burgurile mari şi foarte vechi care străjuiesc drumurile cele mari din Regatul Secret (acela pe care vi l-am descris deja, foarte pe scurt, exact cu o săptămână în urmă, în textul publicat pe 17 octombrie – vezi http://florindiaconu.com/regatul-secret-un-vis-rotund-zgrunturos-si-cu-multe-cetati-pitit-in-ierburile-din-herastrau/). Scriam acolo că tărâmul acesta are şase ţinuturi: unul central, ocupat pe de-a-ntregul de Marele Domeniu Regal, precum şi cinci provincii mari. Una dintre ele se numeşte, exact ca şi steaua nu foarte îndepărată de noi, Epsilon Eridani. Dinspre Marea de Iarbă din care (of, cam des!) năvălesc barbarii duce, spre centrul regatului, un drum pietruit, larg şi cu hanuri multe, ce oferă cai de schimb şi mâncăruri aburinde, cu miros intens de ghimbir şi scorţişoară. În preajma unui râu adânc şi foarte repede, numit Wassin’g, se ridică, chiar în preajma singurului pod mai zdravăn de pe întregul curs al apei, turnurile şi zidurile înalte şi groase, cu creneluri dese, ale vechii capitale a provinciei. Acest oraş – despre care nici măcar învăţaţii cei mai înţelepţi habar nu au nici când şi nici de către cine a fost întemeiat – are, acum, cam 130.000 de locuitori. El se numeşte tot Epsilon Eridani, în actele oficiale (deşi lumea-i spune, în mod obişnuit, Fortăreaţa Itt-Bundruz) iar stema sa cuprinde o stea mare, de bronz, cu 16 raze, precum şi două nave care plutesc în văzduh, puternic înarmate şi acoperite cu plăci frumos ornate de cuirasă groasă.
Pădurea de cicatrici
Nu o să vorbim acum despre cartierele din centrul oraşului, pe care au pus mâna, aproape cu totul, băieţii deştepţi care extrag platină, smaralde şi ceva care se cheamă uranium din minele aflate la doar două sau trei zile de zbor, cu balonul, înspre vest. Partea cea mai veche a oraşului pare a fi mahalaua de nord, căzută acum în paragină. Dar, printre ruine şi rufele puse la uscat, pe sârme, uneori întinse peste stradă, mai lucesc – şi-ţi încântă măcar coada ochiului – ornamente din bazalt lustruit, pe pereţii unor clădiri care, pe vremuri, trebuie să-ţi fi tăiat răsuflarea cu zvelteţea lor. La subsolul unui astfel de palat străvechi se află şi magazinul negustorului de nasturi. Pare să nu fie prea preocupat de câştig, deşi nasturii pe care-i vinde sunt – măcar unii – tare frumoşi.
Nimeni nu ştie nici cine e, nici de unde vine. Dar, acum vreo 25 de ani, atunci când în vecini a izbucnit un incendiu năprasnic, oamenii l-au văzut năpustindu-se, pe scări în sus, prin flăcări, spre încăperile de unde se auzeau ţipând două copile de doar câţiva anişori. A ieşit cu ele afară, peste vreun sfert de oră, ţinându-le înfăşurate strand în haina lui cea lungă, ca să nu le atingă cumva focul şi fumul. Şi oamenii au putut vedea, până când bătrânul negustor s-a îmbrăcat din nou, o pădure de cicatrici pe torsul, braţele şi umerii săi. Toate păreau a fi urmele unor tăieturi de sabie şi de pumnal de luptă. În partea dreaptă avea şi o cicatrice mult mai mare, hidoasă, ce părea a fi urma unei lovituri date cu un topor zimţat, din acela pe care îl poţi roti doar cu ambele mâini. Unul dintre târgoveţi a băgat de seamă – şi le-a zis imediat şi celorlalţi – că nici una dintre răni nu era pe spatele omului. Nu-i greu de priceput că acesta nu dăduse niciodată, dar niciodată, bir cu fugiţii de pe vreun câmp de luptă.
De atunci încoace, până şi cei din garda guvernatorului – nişte scandalagii absolute îngrozitori, care caută cu lumânarea prilej de ceartă, la fiecare ceas şi la fiece pas – îl lasă cu desăvârşire în pace pe bătrân. Iar acesta îşi şterge, meticulous, în fiecare zi, cu o bucată mare de catifea veche, carafa de sticlă în care-şi păstrează nasturii pe care, din când în când, îi mai cumpără câte un călător grăbit.
Vrei şi tu, cumva, unul din nasturii aceştia? Să nu zici nu, fiindcă aud că-s tare ieftini; şi, dacă ai ceva noroc, primeşti, în plus, şi-o porţie mărişoară de poveste cu iz intens de cai de luptă, de nave zburătoare mari, ca şi de pulbere de tun.
