Stephen Hawking are dreptate: feriţi-vă de extratereştri, ei au invadat deja Maramureşul!
Fii atent, marele fizician Hawking ne spune clar: dacă ajung cumva aici şi nu-i oprim la timp, extratereştrii ăştia răi ne vor cuceri şi ne vor extermina. Iar apoi vor coloniza întreaga planetă, dar noi n-o să mai fim atunci decât simple obiecte de decor (sau împăiaţi, prin muzee).
Dincolo de fizicul atât de fragil al lui Stephen Hawking se află – şi oricine ştie asta – una dintre cele mai performante minţi din întreaga lume. Acum câteva zile, Hawking ne-a avertizat, în mod direct (ne spune şi presa de la noi, care a preluat rapid fragmente dintr-un interviu acordat de marele fizician unei publicaţii din Franţa) că, dacă extratereştrii ajung cumva pe Pământ, o să fie vai de capul nostru. Şi aceasta pentru că, foarte-foarte probabil, consecinţele unei astfel de vizite vor fi crunte: „rezultatul va fi acelaşi ca atunci când Columb a ajuns în America, iar acest lucru nu a fost deloc benefic pentru amerindieni”. Hawking mai spune şi că “extratereştrii avansaţi ar putea deveni nomazi, căutând să cucerească şi să colonizeze orice planetă pe care ajung” (pentru mai multe amănunte te poţi uita, de exemplu, la următoarea adresă: http://www.realitatea.net/avertismentul-lui-stephen-hawking-privind-extraterestrii-va-fi-prapad_1802843.html).
La doi paşi de Cimitirul Vesel din Săpânţa
Înainte de a pleca în armată, după ce intrasem la facultate (asta se întâmpla acum aproape 40 de ani, of şi of! – mai că mă dor articulaţiile niţel betege când mă gândesc la acele vremuri de demult, când puteam alerga după autobuz fără să obosesc), am plecat, împreună cu un prieten bun al meu (acum el lucrează la Muzeul Antipa – salut, Iorgu!) spre Maramureş. Aveam la noi un cort minunat, cu trei straturi succesive (bun lucru, n-am simţit niciodată frigul intens al nopţilor de acolo), spirtiere şi o grămadă impresionantă de cubuleţe de supă instant (bună la gust dar, probabil, plină de chimicale; ficatul meu ştie mai bine). În final am ajuns şi în zona Săpânţa, atraşi – în mod firesc – de ceea ce auzisem despre Cimitirul Vesel. Ne-am uitat o zi întreagă la crucile pictate şi acoperite cu inscripţii uşor bizare (pentru gustul meu la vremea aceea), după care am găsit o curte în care ne-am întins, obosiţi, cortul. Omul care ne-a primit s-a uitat la noi, o vreme, întrebător, după care a dat din cap şi a plecat în ale lui. În noaptea aceea am şi descoperit de ce ne privise aşa mirat: ne aşezaserăm tabăra chiar la poalele unei pante foarte discrete, aşa că atunci când a început să plouă, toată apa a năvălit peste noi (a trebuit s-o scoatem cu ibricul dintre sacii de dormit). Am şi răcit groaznic, amândoi. După vreo trei zile de zăcut în cortul încă ud, ploaia a încetat brusc, imediat după prânz. Până la lăsarea întunericului se încălzise deja bine, iar cortul ni se mai uscase, ca şi sacii de domit. Aşa că ne-am culcat liniştiţi, plini până la refuz cu supă de pui cu tăieţei (bună de tot, mai ales că ne-a mai încălzit şi ea, în plus faţă de ceea ce reuşise deja rachiul aspru de la bodega din sat, în care localnicii turnau – ce tare şmecherie! – şi niţel sirop de portocale).
Şocul de după sforăituri: EI au ajuns deja aici; şi-acum o să ne mânânce pe toţi, de îndată!
În noaptea aceea, prietenul meu din liceu a sforăit atât de tare, încât am ieşit, la un moment dat, afară din cort, cu gândul că, dacă tot nu pot să dorm, să-mi fac măcar un ceai negru; şi să mă uit la cum arată cerul noaptea. N-am apucat să fac nici câţiva paşi şi i-am văzut pe EI, mişcându-se încet spre mine, pe două direcţii distincte: unii veneau din faţă, şi încă doi (mi-era atât de clar!) încercau să mă ocolească, probabil ca să mă poată captura mai uşor. EI arătau (groaznic, nici nu-ţi poţi imagina!) cu mult mai rău decât entităţile non-umane şi atât de ostile pe care le descrie, foarte amănunţit, J. H. Rosny Aîné în Xipehuzii. EI erau înalţi, alcătuiţi din mii de puncte de lumină care se tot mişcau. Nu aveau formă fixă, ceea ce era încă şi mai înspământător (când te înfulecă vreun tigru, de exemplu, măcar ştii cine face asta). Senzaţia de oroare era atât de desăvârşită, încât nici măcar nu puteam zbiera. Doar mă gândeam că, iată, toţi autorii aceia de care râdeam până atunci, ori de câte ori aveam prilejul – un Erich Anton Paul von Däniken, de exemplu – chiar aveau dreptate: extratereştrii există. Mai mult, EI sunt aici; şi, culmea, tocmai se pregătesc să mă înfulece. Până la urmă, am reuşit să intru cumva în cort, fără ca EI să se năpustească la mine (oare dece? – mă întrebam). Habar n-am cum, Iorgu se trezise şi el, brusc, conştient că „băi, cred că se întâmplă ceva rău”. Ne-am privit unul pe altul, şi unul din noi a zis: „of, şi toporul ăla cu care tăiem noi lemne e tocmai lângă casa gospodarului în curtea căruia stăm. Aşa că n-avem nici o şansă; nici una!”. Convinşi că oricum ne-a sosit ceasul, Iorgu şi cu mine (amândoi, am uitat să precizez asta, suntem băieţi născuţi şi crescuţi doar la oraş, în mijlocul Bucureştiului) am desfăcut cu o mişcare bruscă fermoarul de la intrarea cortului: fie ce-o fi! Cam la un metru distanţă, EI ne pândeau deja, strânşi grămadă Aşa am făcut noi, în vara lui 1977, cunoştinţă cu licuricii din Săpânţa. Foarte frumoase fiinţe, cel puţin atunci când fac lumină în mijlocul nopţii; şi tare graţioase, zău aşa! – îmi zic acum, când mă gândesc mai bine, printre sughiţuri de râs, aşa, în surdină, ca să nu trezesc toată casa. E doar vreo cinci dimineaţa, cu numai un ceas mai târziu decât ora la care, cu aşa multe decenii în urmă, ne pregăteam, Iorgu şi cu mine, să fim înfulecaţi de EI, extratereştrii cei alcătuiţi (vai, ce înspăimântător!) din multe-multe luminiţe iute mişcătoare. Aşa că, ai grijă! EI te aşteaptă şi pe tine, dacă ajungi cumva cu cortul, în Maramureş.
