România, ţară africană: dă-ne nouă, Doamne, varza şi margarina noastră cea de toate zilele…
Uşurel, uşurel, nu vă-nghesuiţi aşa, că oricum n-ajunge pentru toată lumea, ce-i atât de greu de înţeles?
Mai că m-aş fi mutat, măcar acum, în preajma Crăciunului, spre subiecte ceva mai vesele. Sau, eventual, aş fi scris despre vreo carte frumoasă (ştiu aşa de multe, că mi-ar trebui mii şi mii de zile – măcar vreo 10 sau chiar 15 ani, de fapt – ca să fac trimitere la toate pe care le-am citit, cu oarece detalii), sau despre una din orhideele din casă, care s-a hotărât să facă, tocmai acum, nu mai puţin de patru flori mari, uriaşe (mai am una, dar aceea preferă să stea, cumva ca ursul, în hibernare, dacă tot îi decembrie). Dar, ce să-i faci, viaţa nu mă lasă să mă duc cu gândul doar spre lucruri frumoase. Ieri, mai multe gazete mari – Gândul şi Ziarul Financiar, de exemplu – au publicat articole consistente despre cum arată, radiografiată de cifrele Institutului Naţional de Statistică (INS), România, la mai bine de un sfert de secol de la schimbarea de regim din 1989.
O glazură subţire de normalitate, progres şi optimism
Unele din datele în cauză sunt, oricum le-ai privi, pozitive. Produsul Intern Brut al României, de exemplu, a crescut de trei ori şi jumătate din 1990, ajungând azi la 150 de miliarde de euro. Şi exporturile ţării noastre au crescut: de 15 ori, ceea ce înseamnă că au ajuns la o valoare anuală de 52 de miliarde de euro. Şi numărul de absolvenţi de învăţământ superior a evoluat spectaculos, crescând de 3,6 ori în 26 de ani (ceea ce nu-i nici rău, nici nesemnificativ).
Aşează-te iute, să nu ţi se facă rău!
Dar aceleaşi statistici radiografiază, fără greş, şi stări de lucruri absolut crunte. Să ne uităm, de exemplu, la ce mănâncă românul, ca să înţelegem mai bine cine suntem; sau, mai precis, că nu ne-aflăm, în realitate, în Europa, în lumea cu adevărat modernă şi civilizată (pernicioasă iluzie!), ci mai degrabă undeva prin Africa, şi anume în partea cea mai lovită de disperare şi de sărăcie a continentului. Aşa de exemplu, ne spun datele publicate ieri de presă, consumul total de carne a scăzut, în România, cu 4 %; iar cel „de carne de vită s-a înjumătăţit, reducându-se de la 10,9 kilograme/locuitor pe an în 1990 la 5,1 kilograme, în 2013. Scăderea ar putea fi explicată de faptul că vita este mai scumpă, de aceea este preferată carnea de porc, spune Ioan Popa, directorul general al Transavia”, ne spune una din gazetele citate, punând punctul pe i: sărăcia îi sugrumă pe români. A scăzut mult – dacă tot vorbim despre alimentaţie – şi consumul de unt cu procentaj mare de grăsimi – de la 1,6 kilograme pe locuitor în 1990, la doar 0,5 kilograme pe locuitor în 2013, dar „consumul de margarină aproape s-a triplat în 2013, faţă de anul 1990: 3 kilograme/locuitor, faţă de 1,3 kilograme/locuitor anual”. Din nou, să nu uităm că margarina e, de fapt, cu mult mai ieftină decât untul de bună calitate. A crescut şi consumul altor produse alimentare foarte ieftine – aşa de exemplu, dacă vorbim despre varză, cifrele la care ne referim ne spun că „românii consumau 22 de kilograme/locuitor în 1990, ajungând în 2013 să consume 44,7 de kilograme/locuitor”.
Margarină ieftină şi varză multă-multă (tot fiindcă-i foarte ieftină), ca şi carne de porc, bineînţeles din cea mai ieftină, dar şi aceea tot mai puţină. Aici ne-au adus, în 26 de ani, politicienii noştri cei de toate culorile.
Crăciun fericit, deci, concetăţeni români; asta, desigur, dacă şi numai dacă aveţi cumva varză destulă; şi margarină destulă,tot d-aia foarte ieftină, ca pentru săracii cei mai prăpădiţi din Africa!
