Subofiţer român: portret complet neretuşat, de 25 Octombrie
Monumentul Soldatului Necunoscut, în Bucureşti; flacăra eternă de acolo nu arde, sper, chiar degeaba (chiar dacă unii oameni politici de la noi cred, în chip grotesc, că primarii, de exemplu, şi nu militarii, ar fi eroii reali ai naţiunii).
Azi e o zi cu totul specială, prietene, cel puţin pentru mine. O zi în care m-aş bucura ca, dacă ai ceva vreme, să-ţi imaginezi şi tu cum ar fi să putem discuta, măcar câteva minute, despre orice, cu un om pe care nici unul din noi doi nu îl cunoaşte, de fapt, (aproape) deloc. Tot ce ştim despre omul în cauză e că el se numeşte Vasile. Mai precis, Vasile Claudiu. El este – şi asta mai ştim, de fapt – subofiţer în Marina militară. Ştim şi că el s-a născut la 11 februarie 1985 şi că a absolvit, în 2004, Colegiul Militar „Mihai Viteazul”. De fapt, mai ştim despre Vasile Claudiu şi că lucreză în cadrul Grupului Naval de Forţe pentru Operaţiuni Speciale (într-un fel, echivalentul românesc al unităţii americane care se numeşte U.S. Navy SEALs); precum şi el că se află, iată, pentru a doua oară, în misiune, pe teatrul de luptă din Afganistan. El este, ne mai zic surse oficiale, angajat al Ministerului Apărării Naţionale (MApN) din anul 2006; şi este decorat cu Emblema de Onoare a Statului Major General, cu Medalia NATO article V, ca şi cu Emblema de Onoare a Forţelor Navale.
M-ar bucura mult să pot discuta – repet, despre orice, până la urmă – cu Vasile Claudiu. Şi pot explica de ce spun asta: Când eram mic, de doar câţiva anişori, taică-meu lucra foarte mult, adesea până noaptea târziu, zi de zi. Asta s-a întâmplat, de fapt, ani în şir, până a trecut în rezervă (sau s-a pensionat, dacă e să folosim expresia utilizată-n civilie). Maică-mea, la rândul ei, era ba la şcoală, încercând să-şi finalizeze studiile, ba prin spitale, având mari probleme cu rinichii. Aşa că, de fapt, o bună bucată de vreme, până pe la vârsta de 9 ani, am petrecut-o mai mult cu bunicii, ca şi cu şoferii lui taică-meu. Toţi aceştia erau subofiţeri de carieră, în activitate – din trupele de Infanterie, sau de Grăniceri, iar unii din Marina Militară. Aşa că am crescut, ani buni, într-un context în care de mine aveau grijă, în sensul propriu al cuvântului, cât şi cum ştiau ei, oameni ce, de fapt, în calitatea lor de subofiţeri, sunt chiar colegi de muncă ai lui Vasile Claudiu, cel cu care aş dori să vorbesc, măcar câteva minute, astăzi.
Am învăţat de la ei toţi, între altele, că nu-i deloc bine să fii leneş. Şi că „pâinea chiar n-are gust, dacă nu-i câştigată cinstit”. Şi că „nu-i deloc frumos să doseşti gunoiul sub preş” – adică să minţi; şi să deformezi intenţionat imaginea realităţii, prezentând-o ca fiind frumoasă şi curată, când de fapt ea e plină de gunoaie de tot soiul. Am mai învăţat de la toţi aceşti subofiţeri de carieră şi că „nu-i deloc adevărat că fuga-i sănătoasă”, atunci când dai de greu, ci doar „ruşinoasă rău; ca urmare, dacă vezi că vin şapte oameni răi peste tine, de exemplu, nu fugi; bate-te cu ei, cât poţi, dar nu da înapoi, nici dacă ştii că te calcă în picioare”. Inevitabil, am învăţat de la oamenii aceştia şi altele, nu neapărat de mare folos pe la 5 sau 6 ani: cum poţi, de exemplu, să-ţi faci ţigări foarte faine din tutunul pe care-l scoţi din chiştoace (tipul ăsta de skill extrem de util, dacă eşti fumător, mi l-am amintit abia când am ajuns în armată, mulţi ani mai târziu); ca şi un număr interminabil de înjurături extrem de meşteşugite, de folosit în cele mai diverse împrejurări, cu sau fără fereală; dar şi cum să îţi aşezi cortul, ca să nu ţi-l ia vântul şi nici să nu intre vreodată ploaia înauntru; dar şi că „hainele, chiar dacă-s vechi, trebuie să fie totdeauna foarte curate”. Am mai învăţat, de la ei toţi, şi ce-i aia loialitate. Precum şi că ţara trebuie respectată, chiar şi atunci când „conducătorii sunt…. eh… dar să trecem peste asta, băiete”. De la unul dintre ei am învăţat, între altele, şi cât de bune sunt mâncarea de gutui (sau de prune) cu carne, ca şi parizerul ieftin, cu muştar mult, dacă ai la îndemână şi o bucată mare de pâine neagră, proaspătă (trăia, bietul om, cu convingerea fermă că e de datoria lui să mă îndoape cât poate, în fiecare zi, fiindcă eram slab rău de tot, la vremea aceea, în ciuda faptului că şi acasă mă îndopau ai mei, tot continuu ?). Pe unii dintre oamenii aceştia absolut minunaţi nu i-am mai văzut demult, pe alţii – da. De toţi mi-e dor, însă, în fiecare zi. Uneori, mi-e dor de ei, ca şi de sistemul lor axiologic absolut impecabil, de fapt (cu tot cu înjurăturile, care erau – reţine asta – totdeauna corecte gramatical, totdeauna bogate stilistic şi, în plus, perfect întemeiate şi niciodată aruncate la întâmplare sau degeaba), aşa de tare că îmi dau şi lacrimile (ceea ce mă feresc să se vadă, pe cât se poate). Despre toate îndemnurile şi valorile lor, ale acestor sergenţi, maiştri militari şi plutonieri, aş vrea să vorbesc, între altele, cu Vasile Claudiu.
Din păcate, prietene, nu pot face asta. Fiindcă (of şi of!) Vasile Claudiu Popa, maistru militar clasa a III-a, a căzut la datorie, la 22 septembrie 2013, în Afganistan, ucis de un IED (Improvised Explosive Device) extrem puternic. A fost avansat, post-mortem, la gradul de sublocotenent (aspirant, de fapt, aşa se numeşte gradul în cauză în Marina militară) şi a fost decorat, tot post-mortem, cu Ordinul Naţional Steaua României, în grad de Cavaler, pentru militari, cu însemne de război, ca şi cu Bronze Medal, de către SUA. E înmormântat la Alba Iulia, în Cimitirul Eroilor. Sigur că, aşa cum poţi vedea încă din primul paragraf, vorbesc despre Vasile Claudiu nu la timpul trecut, ci în chip aproape constant la timpul prezent. Şi aceasta chiar dacă el a murit, repet, cu mai bine de patru ani în urmă. De ce nu vorbesc şi nici nu scriu despre Vasile Claudiu la timpul trecut, ci doar la prezent, cred că poţi înţelege, de fapt, şi tu, fără prea mare osteneală.
Prin urmare, dacă tot înţelegi de ce vorbesc despre Vasile Claudiu ca şi cum ar fi, încă, printre noi, poate că-ţi poţi imagina şi cum ar fi să putem vorbi, măcar câteva minute, cu el. Ca şi cu toţi ceilalţi eroi militari români (în marea lor majoritate tot subofiţeri), căzuţi la datorie, recent sau chiar foarte recent, în Balcanii de Vest, în Irak sau în Afganistan şi ale căror portrete (şi scurte biografii) le poţi găsi, dacă te interesează, pe site-ul Ministerului Apărării, la adresa de internet http://www.mapn.ro/eroi/.
Dacă nu-ţi poţi imagina, totuşi, cam ce-ai putea tu discuta cu astfel de oameni – care de fapt, cel puţin pentru mine, nu mor niciodată – atunci măcar ridică-te-n picioare şi păstrează, întru cinstirea memoriei lor, măcar un minut de reculegere. În ultimă instanţă, măcar atât merită, cred că eşti de acord, şi Vasile Claudiu Popa, şi toţi camarazii lui din Galeria Eroilor. Merită asta măcar astăzi, 25 octombrie, de Ziua Armatei, dacă nu te poţi gândi la ei în fiecare zi. Şi nu uita, prietene, că aproape toţi aceşti eroi militari români au murit, în ultimii ani, nu oricum, ci în lupta contra unei forme speciale de sălbăticie politico-religioasă agresivă şi intens intolerantă – aceea promovată de unii islamişti radicali, care ar vrea, între altele, să treacă întreaga Europă, dacă s-ar putea, prin maşina de tocat. Dar despre acest subiect constituit de „mareea înaltă” a fundamentalismului islamic agresiv, cu altă ocazie; ziua de astăzi s-o rezervăm, pe cât puten, pentru cinstirea eroilor militari! Măcar fiindcă aceşti eroi militari îs oameni care, la naiba, chiar sunt construiţi – în chip vizibil, pentru oricine nu-i prost ca noaptea – din cu totul alt material uman decât „marii” noştri ghinărari de mucava, aceia care se tot dau mari patrioţi, deşi îi doare drept în cur de România. Şi din cu totul altă substanţă decât „marii” noştri politicieni, dintr-aceia care cred, de exemplu, că ciorditorii de prin primării şi de prin consiliile locale ar fi, de fapt, eroii reali ai naţiunii.
