Un calcul meticulos şi cât se poate de onest
Mă bucur, prietene, că am putut găsi, pentru toate doamnele cărora le datorez atât de mult (şi atât de multe), acest buchet de trandafiri Black Baccara. Îi vorba, trebuie să admiţi, despre nişte flori tare frumoase, iar doamnele pentru care le-am cules – foste şi actuale colege, foste şi actuale eleve şi studente, profesoarele prin mâna cărora am trecut, miile de doamne alături de care am tot îngheţat, în ultimii doi ani, la proteste adesea masive, ca şi toate doamnele ce-au fost, în ultimii 59 de ani, parte din viaţa mea privată şi de familie – le merită, de fapt, din plin!
Dacă mă gândesc bine, prietene, cred că sunt vreo zece (sau, poate, chiar cincisprezece) femei – care au fost sau încă sunt, în diferite momente, proporţii şi forme, parte din viaţa mea privată sau profesională – pe care am, în chip cât se poate de legitim, toate motivele să le destest cu mare intensitate. Dar, încă din zorii acestei zile – când era clar, deja, că vor urma multe ceasuri însorite – am decis, pur şi simplu, să uit de ele. Complet. Ceea ce, într-un fel, nu-i deloc rău. Ca şi cum aş fi avut la îndemână un buton mare, cu inscripţia “Delete”, pe care am apăsat zdravăn; şi gata.
Dar, dincolo de cele zece doamne pe care le-am şi uitat, există, slavă Domnului, şi multe alte prezenţe feminine în viaţa mea. De care, chiar dacă unele-s tare departe, în spaţiu şi-n timp, îmi aduc aminte, continuu, cu mare plăcere şi cu multă recunoştinţă, pentru că mi-au umplut (iar unele fac asta şi acum, la fiecare pas) viaţa cu multă lumină. Mă refer aici, în mod direct, la zeci de colege de şcoală şi de facultate (inclusiv una împreună cu care, în sensul cel mai plin al cuvântului, am decis, cu mulţi ani în urmă, să devenim fraţi de cruce, ceea ce suntem şi azi); plus zeci de profesoare, de la cele pe care le-am avut în anii mici de şcoală şi până la cele de la care avut aşa de multe de învăţat, în anii de facultate; plus multe colege de muncă dintre acelea pe care le-am avut în ultimii aproape 40 de ani; plus sute de eleve pe care le-am avut pe vremea când eram profesor de liceu, în Secuime, între 1985 şi 1990; plus multe sute de studente cu care am lucrat, la cursuri şi în orele de seminar, prin toate facultăţile unde am avut ore, începând cu 1997; plus doamnele din viaţa mea de familie şi privată, al căror rol în viaţa mea a fost, continuu, unul realmente uriaş; plus miile de doamne, de toate vârstele, cu care m-am tot văzut, în stradă, la Piaţa Victoriei sau la Universitate, în ultimii ani, la tot felul de proteste contra răului tot mai agresiv şi mai impertinent din viaţa noastră publică; cred că, dacă fac un calcul într-adevăr onest, sunt, în total, câteva mii bune de femei, mai tinere sau mai în vârstă, mai înalte sau ceva mai scunde, brunete, blonde sau roşcate, cu părul drept sau buclat, cu sau fără multă carte, cu ochi verzi, albaştri sau căprui, cărora le datorez mult. Mult de tot, de fapt.
Tuturor acestor doamne le urez, azi, în termeni lipsiţi de orice preocupare pentru simple convenţii, La mulţi ani! Singurul lucru care mă încurcă, şi-ncă foarte tare, e că nu le pot spune asta, face to face, multora dintre ele. Dar mă gândesc, să ştii, prietene, la fiecare dintre doamnele-n cauză; şi fiecare dintre ele este – şi azi, dar şi în orice altă zi – o parte foarte importantă din mine. De fapt, o parte mai importantă decât îţi poţi tu imagina. De aceea nu doar le urez La mulţi ani, ci le şi mulţumesc doamnelor în cauză, cu o adâncă plecăciune. On daily basis, precizez asta.
