Uşurel, bre, fără gălăgie! Premieru’ Cioloş are multă treabă: citeşte-acum Odiseea Marţiană
Dacă deschizi cumva pagina web a Guvernului Cioloş, e imposibil să nu pricepi, iute de tot, care-i cu adevărat modelul după care se inspiră efortul anti-birocraţie recent lansat recent pe piaţă (şi numit Comisia de tăiat hîrtii): e, of şi of, chiar butoiaşul din siliciu pe care-l găsesc, pe Marte, pământeanul non-tehnocrat Jarvis şi marţianul non-tehnocrat Tuil.
Pentru cine nu ştie, Stanley G. Weinbaum e un autor american despre care s-a scris, la un moment dat, că „a explodat în lumea science fiction-ului cu efectul unei bombe de 100 de megatone, cu prima sa povestire, Odiseea marţiană”. Acest text nu prea lung – dar absolut fabulos (serios, citeşte-l, dacă n-ai făcut deja asta şi te lămureşti de-ndată că exact aşa-i) – a apărut în numărul din iulie 1934 al publicaţiei Wonder Stories, iar cea mai răspândită versiune a traducerii în limba română e, foarte probabil, aceea dintr-un volum din Biblioteca pentru toţi (cel cu numărul 863, mai precis): este vorba despre o antologie alcătuită şi comentată de Ion Hobana, care grupează zece texte SF şi care se numeşte Odiseea Marţiană: maeştrii anticipaţiei clasice. Volumul a apărut la Editura Minerva din Bucureşti, în anul 1975 (eu l-am cumpărat la 12 februarie 1976: eram într-a XI-a la vremea aceea, la începutul trimestrului al II-lea).
Siliciu peste tot, cât vezi cu ochii
În text apare, între altele, şi o entitate – nu-i deloc prea clar dacă-i o alcătuire mecanică sau vreun animal bizar, cu metabolism bazat nu pe carbon, ci pe siliciu – despre care Weinbaum ne spune că ridica „piramide goale pe dinăuntru şi trunchiate sau sfărâmate la vârf, cu o deschizătură” (p. 323, în volumul mai sus amintit). La un moment dat, pământeanul Jarvis şi marţianul prietenos Tuil (deşi ar trebui să-i zicem, mai degrabă, Tuirl sau, pe numele său complet, Tttrrrruirrrlll – vezi p. 314 – dar ar fi ceva mai greu de scris şi de citit) găsesc, după o lungă preumblare de-a lungul unui şir de piramide de mărime crescândă, o piramidă din aceasta, una „de trei metri înălţime” şi încă „închisă”, iar „constructorul, cine-o fi fost, era încă înăuntru” (p. 325). La un moment dat, cei doi au văzut cum „partea de sus a construcţiei se ridica prin smucituri repetate şi se nărui deodată, cu un zgomot înăbuşit” (p. 325). Pe loc, din piramida cu vârful chiar atunci sfărâmat a ieşit „un braţ lung gri-argintiu, trăgând după el un trup cuirasat cu solzi de asemenea gri-argintii, cu reflexe vagi. Braţul scoase trupul din gaură şi animalul se prăvăli pe nisip” (p. 325). Weinbaum ne descrie-apoi cum arăta „creatura imposibilă – un fel de butoiaş gros, cenuşiu, cu un braţ şi o gaură care putea fi socotită drept gură la un capăt şi o coadă dreaptă, ascuţită, la celălalt capăt. Astai-i tot. Nici alte membre, nici ochi, nici urechi, nici nas, nimic!” (pp. 325-326). Apoi, Tuil şi Jarvis văd cum „monstrul se târâ câţiva metri, îşi înfipse în nisip coada ascuţită, se ridică şi se lăsă în ea, pur şi simplu. L-am privit zece minute înainte de a-l vedea mişcând din nou”, iar atunci când a făcut-o, „cu un scârţâit şi un fâşâit – ca şi cum cineva ar fi boţit o hârtie foarte rigidă – braţul se îndreptă spre gură şi hop!… scoase din ea o cărămidă” (p. 326). Şi tot aşa, în continuare: o cărămidă nouă, în medie, la fiecare zece minute: 6 pe oră, 144 pe zi (ziua calculată ca pe Pământ, desigur, căci pe Marte lucrurile stau, aşa cum ştim, niţel altfel). La final, Jarvis şi Tuil ajung, pe bună dreptate, la o concluzie clară: „cărămidarul era literalmente un bloc din siliciu. Nisipul conţinea, probabil, siliciu pur şi monstrul se hrănea cu el” (p. 326). Mai precis, „în orice caz, creatura trăia fără să trăiască, mişca la fiecare zece minute şi numai pentru a aşeza o cărămidă” (p. 327) din siliciu. Simplu de tot, deci: o fiinţă din siliciu, care înfulecă exclusiv siliciu mult (o fi gustos, poate) şi face cărămizi – tot din siliciu (că doară n-o să le facă, de exemplu, din petale de trandafir sau din
Una din ilustraţiile celebre la Odiseea marţiană: Jarvis şi Tuil, mărşăluind în pas alert prin deşerturile nesfârşite şi tare aride ale Planetei Roşii
gogoşari muraţi, care nice nu se-află, de altfel, pe Planeta Roşie).
Copie finuţă, la indigo: putea fi, oricând, şi mult mai rău
Exact la fel (chiar dacă nu pe bază de siliciu) face acum, iată, şi Guvernul Cioloş. De ieri, 24 februarie 2016, există, pe pagina web a Executivului (www.gov.ro), o siglă – şi un buton pe care poţi s-apeşi – pe care scrie Comisia de tăiat hârtii. Acest proiect, ne spune Executivul (vezi textul complet la adresa http://gov.ro/ro/stiri/maisimplu-pentru-cetateni-i-companii&page=1), este „o iniţiativă de debirocratizare a aparatului public prin preluarea în mod constant a sugestiilor de la publicul larg”. Şi, ne mai spune Guvernul Cioloş, „iniţiativa are ca principal obiectiv implicarea în mod direct a cetăţenilor pentru a obţine o interacţiune mai eficientă dintre administraţia publică şi cetăţeni respectiv companii. În acest sens, platforma lansată de Cancelaria Primului Ministru şi Ministerul pentru Consultare Publică şi Dialog Civic (MCPDC): http://maisimplu.gov.ro va colecta şi centraliza propunerile transmise, oferind posibilitatea urmăririi paşilor făcuţi pentru cele mai solicitatea documente/proceduri”. Dincolo de amuzamentul formulării „pentru cele mai solicitatea documente” (alo, chiar nu face nimeni corectură pe text acolo, la Guvern?), logica e simplă: avem o birocraţie leneşă şi uriaşă, care, ajunsă-n fază metastatică, sufocă ţara. Ca să luptăm contra acestei birocraţii parazite, noi, birocraţii tehnocraţi de la vârful Guvernului, îndemnăm cetăţenii să scrie memorii peste memorii, plângeri peste plângeri, sesizări peste sesizări. Buuuun. Astea toate se trimit, online. Şi-ajung, ghici unde: la alţi birocraţi: unii suplimentari. Care birocraţi citesc, atent (să presupunem) ce scriu cetăţenii omorâţi cu zile de povara birocraţiei excesive. Apoi, birocraţii aceştia fac rapoarte stufoase, pe care le trimit, ghici unde: altor birocraţi. Şi iată cum, exact la fel ca-n povestioara lui Weinbaum, unde monstrul din siliciu mănâncă doar siliciu şi face cărămizi din siliciu, la noi, Guvernul Cioloş pune-acum nişte birocraţi suplimentari să facă nişte rapoarte destinate altor birocraţi, iar în rapoarte-i vorba, ţineţi-vă bine, despre povara birocraţiei excesive; la final, ca să fie, dacă s-o putea, cu happy end deplin, nişte birocraţi „de bine” vor lua, respectând proceduri birocratice foarte stricte şi eficiente (redactate de alţi birocraţi, unii foarte înţelepţi şi competenţi), ceva măsuri birocratice contra birocraţiei. Care măsuri ne vor fi, probabil, comunicate, ţie şi mie, de către birocraţii de la Biroul de Comunicare al Guvernului. Ca să se-nchidă bucla, alţi birocraţi vor evalua impactul acestei birocraţii contra birocraţiei şi vor raporta, cu birocratică eficienţă şi disciplină, pe cale ierarhică, în sus: din birocrat în birocrat, până la birocraţii care fojgăie, conform fişei postului, prin cabinetul Primului Ministru. Deci, până la urmă, aşa cum în Odiseea marţiană entitatea aceea din siliciu mânca siliciu şi producea cărămizi din siliciu, aici, în noua iniţiativă a Guvernului Cioloş avem de-a face cu o birocraţie care “mănâncă” (sau consumă) exclusiv demersuri birocratice şi produce, inevitabil, nimic altceva decât şi mai multă birocraţie (una menită, culmea, LOL şi LOL, să reducă birocraţia! – iar LOL şi LOL).
Mă bucură, totuşi, că am identificat, iată, în sfârşit, modelul de ţară pe care-l construim: lectură plăcută, domnu’ Cioloş; şi vă mulţumesc, într-un fel, că aţi ales să procedaţi cam la fel ca şi butoiaşul din siliciu, descris în aşa de amuzanta Odiseea marţiană a lui Weinbaum. Spun asta fiindcă, nu-i aşa, ar fi putut fi, oricând, şi mult mai rău: dacă v-aţi fi pus să citiţi, de exemplu (şi să faceţi ca acolo, mai apoi), distopii crâncene tare, ca Insula doctorului Moreau sau, să zicem, Planeta maimuţelor?
