Zeci de ţevi de tun, chiar dacă, aparent, sunt doar sandwich-uri micuţe, cu brânză şi salam. #schimbalegea39delei
Acesta este, cel puţin pentru astăzi, steagul de luptă al Regimentului nostru: şi cred că-i foarte clar de ce! #schimbalegea39delei
Salut, prietene; şi #schimbalegea39delei! Ne vedem, exact aşa cum am spus, peste doar câteva ore (mai precis între 14.00 şi 20.00), în mijlocul spaţiului pietonal care face trecerea dinspre Bulevardul Unirii spre străduţa care trece prin faţa Institutului Bancar. Mă găseşti acolo, exact între cele două spaţii verzi de formă dreptunghiulară (şi împrejmuite cu ghizduri de piatră, înalte de vreo jumătate de metru), împreună cu mai mulţi prieteni ai mei din ceea ce am numit, nu fără temei, Regimentul de Voluntari din Bucureşti: o să avem cu noi, între altele, şi un borcan de sticlă, mărişor, în care vrem să strângem bani pentru Ioana Laura Florescu. Aşa încât să poată ea scrie poezii, în continuare; şi aşa încât să poată ea să-şi angajeze avocaţi buni, care să-i facă ţăndări, în instanţă, pe neoamenii care şi-au bătut joc de ea, pretinzând că aplică legea (pentru mai multe amănunte legate de cazul ei vezi, de exemplu, un text pe care l-am scris acum câteva zile, la adresa de internet https://florindiaconu.com/razboi-total-contra-nemerniciei-statului-vino-si-tu-in-primul-regiment-de-voluntari/; sau, la fel de bine, vezi multele postări pe Facebook ale Corinei Băcanu).
Înainte de a pleca să-mi iau pâine proaspătă, de secară, plus salam şi brânză, pentru sandwich-urile mele, aş vrea să-ţi mai spun doar două lucruri, prietene: primii bani, de fapt, s-au strâns deja. Duminică, atunci când ne-am întâlnit în oraş cu băiatul meu, Alexandru, el mi-a dat o bancnotă, spunându-mi că nu ajunge, azi, la întâlnirea Regimentului de Voluntari din Bucureşti, dar că mă roagă să pun, în numele lui, în borcan, banii respectivi. Aşa voi face, Alexandru! Iar ieri, chiar înainte de ore, m-a oprit, la doar câţiva metri de IBR, un om pe care nu l-am văzut în viaţa mea; şi care n-a vrut nici în ruptul capului să spună cum îl cheamă. Dar el ştia cu exactitate cine sunt; şi ştia, în plus, şi că voi trece pe acolo, în drum spre sălile de curs de la etajul III (este, poate, tatăl sau unchiul vreunuia dintre studenţii mei? sau, poate, doar cineva care a avut curiozitatea să se uite în orar?). Şi omul acesta mi-a spus, exact ca şi Alexandru, că nu poate ajunge, „din cauze legate de ce am de făcut la muncă, de unde nu pot pleca”, la întâlnirea Regimentului nostru de Voluntari; dar m-a rugat, punându-mi o bancnotă în mână, să pun banii respectivi în borcan, din partea lui. Exact aşa voi face, prietene necunoscut: te-am şi trecut pe listă, scriind, în dreptul numelui, cetăţean necunoscut, dar inimos.
Punctul pe i: despre ce vorbim, de fapt
Acestea fiind zise, mă duc să-mi scot şi ghetele care rezistă la apă, şi plec apoi la treabă. Ne vedem după ora 14.00, cu următoarea precizare: Nu cred că-i cazul să-şi facă nimeni iluzii în legătură cu ceea ce întreprindem noi astăzi. Ceea ce se va vedea va fi, desigur, doar un grup de oameni – unii vin, alţii pleacă în treburile lor – care stau pe stradă, chiar dacă vremea-i cam ploioasă, şi-şi mănâncă sandwich-urile, punând, totodată, câţiva lei, fiecare, în deja amintitul borcan. Dar, la naiba, oricine poate pricepe că, de fapt, NU vorbim despre un simplu picnic în ploaie, ci despre CU TOTUL altceva. Când o să ne desfacem pacheţelele în care se află sandwich-urile aduse de acasă, politicienii români de TOATE culorile (unii la Putere, alţii în Opoziţie) care, de ani destui, nu fac decât să se îmbuibe pe spinarea noastră şi să-şi bată joc de noi şi de ţară, rânjindu-ne în faţă, n-ar trebui să audă foşnetul şerveţelelor sau al bucăţilor de folie de aluminiu sau de plastic. Ci, mai degrabă, numiţii politicieni ar trebui să audă – şi spun asta ca să poată pricepe chiar şi dânşii, chiar dacă mulţi dintre ei sunt nu numai nişte borfaşi ordinari, ci şi nişte inculţi şi nişte bătuţi în cap, practic incapabili să înţeleagă orice altceva decât foşnetul banilor furaţi – cu totul altceva: şi anume zgomotul puternic pe care-l fac închizătoarele unor zeci de tunuri grele, atunci când vâri pe ţeavă, pe la culată, obuzele de mare calibru. Fiecare sandwich micuţ de astăzi asta şi e, de fapt: un tun greu, care trage deja, în plin, asupra poziţiilor din viaţa publică românească deţinute, încă, de cetele atât de numeroase şi de abjecte ale borfaşilor şi neoamenilor de toate culorile politice, căţăraţi în funcţii înalte; şi care-şi bat joc, continuu, de Ioana Laura Florescu, de mine, ca şi de tine, prietene! Şi, repet: #schimbalegea39delei!
