2015: Cireaşa cea mare de pe tort
Iată-le: câte una pentru fiecare gând cu-adevărat bun şi frumos, acum, la sfârşit de 2015, şi la doar câteva ore de anul cel nou. Mai e, totuşi, ceva timp până la desfăcutul şampaniei, aşa că mă duc acum, să dau niţel cu-aspiratorul 🙂
Cam cum ar trebui să fie un text scris la sfârşit de an şi care e – îţi place sau nu – şi-un soi de bilant? Să fie optimist? Să fie, dimpotrivă, pesimist, în ton cu aspectele dominante ale realităţii din jur? Păi, decât să îţi dau un răspuns monosilabic, deşi şi asta-i posibil, mai bine îţi povestesc, şi-nţelegi tu imediat.
În faţa Pieţei Norilor, imediat după cumpărături
Am ieşit ieri, pe la 11, la cumpărături. Prognoza meteo vorbise despre o zi tare posomorâtă, dar afară era un soare de toată isprava, aşa că doar pentru o plimbare prin lumină şi tot merita să ies din casă. Am ajuns la piaţă, la Norilor, am târguit câte ceva, am făcut urările cuvenite, de sfârşit de an, celor câţiva oameni de la care cumpăr legume, zarzavat şi fructe de cel puţin două-trei ori pe săptămână (am găsit şi-acum nişte morcovi de muzeu, nişte mere minunate; şi-am primit, în plus, ca un fel de cadou de Crăciun niţel întârziat, de la o doamnă care ne e aproape ca un prieten de familie, o legătură de usturoi verde, care pur şi simplu mă umple de-ncântare) şi-am plecat, apoi, spre casă.
Nici n-am ieşit bine pe uşa pieţei şi-am şi dat nas în nas cu doi cunoscuţi, care mi-s şi prieteni foarte buni pe Facebook. Ea mi-a fost şi studentă, cu nişte ani în urmă; el are aproape 50 de ani, pe care nu-i arată în nici un fel; şi amândoi au o minunăţie de copil, pe cât ştiu eu din multe-multe fotografii postate pe Facebook, unde ne vedem cu mult mai des ca-n realitate.
Habar n-am cum a venit vorba, dar interlocutorul meu mi-a zis, la un moment dat, pe tonul cu care rosteşti axiome, că aşteaptă să vină alegerile fiindcă, poate, abia după ele… Puţin voios, dar la fel de axiomatic, i-am zis că, de fapt, nu-i nimic de aşteptat de la alegerile ce vin, decât un Parlament mai fragmentat şi mai ineficient ca oricând. Da, dar – zice amicul meu – poate partidele vor înţelege, totuşi, în sfârşit, câte ceva şi-or pune pe liste şi oameni ceva mai de soi, şi ceva mai tineri. Şi-aşa, pe măsură ce conversaţia înainta, fiecare dintre noi exprimându-şi, în fiecare propoziţie, speranţa că, poate-poate s-o întâmpla şi ceva de bine-n România, eram, toţi trei, tot mai convinşi că ne-afundăm, de fapt, într-o mlaştină hapsână şi fără fund.
Un business plan bun, poate, şi pentru tine
Nu-i bai, le-am zis eu, dacă-aici chiar n-om mai putea trăi – şi chiar nu prea mai e de trăit, aşa cum bine ştii şi tu – hai să plecăm în Bolivia. S-au uitat amândoi la mine, complet nedumeriţi: cred că, în chip firesc, de aşteptau la orice, dar la asta – nu! Le-am explicat apoi cum, ajuns nu cu multă vreme în urmă în România, Edward Luttwak, autor foarte important în domeniul studiilor strategice, mi-a povestit, la o masă, cu lux de amănunte, despre cum şi-a cumpărat el o fermă de vite în Bolivia, ca şi despre cât de minunată-i ţara aceea: oamenii, locurile, aerul, munţii. Ah, era să uit: şi fructele din pomi, care-au arome, zice Luttwak, ce te lasă lat de încântare. Aşa că, având în vedere toate acestea, le-am zis eu celor doi părinţi ai frumoasei copile (care face în curând cinci anişori), eu asta-aştept: să ies la pensie, să-mi iau calabalâcul şi să plec, cu cât mai mulţi prieteni, dacă se poate, în Bolivia. Mie mi se pare un plan tare potrivit, mai ales când mă gândesc la fructele cele fără egal pe care mi le-a descris, cu atâtea amănunte şi cu-atâta poftă, profesorul Luttwak.
Dar, pe bune, n-am de gând să plec de unul singur într-acolo, de-acum în cam opt ani; şi nici într-un grup micuţ. N-ar fi rău deloc, zic eu, să plecăm măcar vreo 200; sau, şi mai bine, poate chiar 1.000. Eu, unul, ştiu să fac, bine de tot, mai multe lucruri utile la casa omului: vopsesc cu pensula; raşchetez parchet; zugrăvesc, de asemenea; şi, cred, sunt şi cel mai bun curăţător de cartofi din partea asta-a Galaxiei. Prin urmare, dacă ştii şi tu să faci ceva într-adevăr util, zi-mi şi te pun, mintenaş, pe listă. O să fie funny, presupun: o viaţă întreagă, în aer curat, fără PSD-ul lui Dragnea şi Iliescu, fără PNL-ul lui Blaga şi Gorghiu, fără UNPR-ul lui Gabriel Oprea, fără liberalii cei reformatori ai lui Tăriceanu, fără nici un alt partid. A! Am uitat să vă spun: NU luăm cu noi politicieni. Nici măcar unul (deşi am cel puţin doi prieteni, foarte buni, care-mi spun că mai bine luăm, totuşi, „măcar vreo doi-trei, dar împăiaţi”, ca să-i punem la muzeu, ca pe maimuţele cele mari care erau, într-o vreme, expuse în holul de la intrare, la Antipa).
Pentru mine, în mod clar, planul acesta de-a pleca, imediat cum ies la pensie, în cu totul altă ţară, din toate motivele mai sus descrise (care cred că îs destule – cam câte 100 pentru fiecare dintre partidele cele nemernice care ne-au năpădit, cu totul) este, să fie clar, cireaşa cea mare de pe tort a anului 2015. Nu vrei şi tu o bucăţică din ea? Nu vrei să vii şi tu, pînă la urmă, cu noi, în Bolivia, să vedem cum e viaţa pe câmpia cea înaltă numită Altiplano, aflată la 3.650 de metri desupra nivelului mării?
