Războiul început chiar de Sfântul Andrei: cum poţi alunga dracii cu cocktailuri Molotov
Schiori finlandezi în uniforme de camuflaj, cu o mitralieră descărcată dintr-o o sanie trasă de reni, în luptă lângă un tanc rusesc de tip T-28, cu mai multe turele, împotmolit în zăpadă: URSS a aflat, pe propria-i piele, începând chiar din 30 noiembrie 1939, de ce nu-i deloc bine să începi războiul tocmai în ziua de Sfântul Andrei.
Azi e Sfântul Andrei, zi de mare sărbătoare (urez acum, şi pe acastă cale, toate cele bune şi la mulţi ani deloc puţinilor mei prieteni pe care îi cheamă Andrei sau Andreea). În noaptea aceasta, zice tradiţia populară, lupii încep să vorbească în grai de om. Iar pentru a alunga răul, trebuie folosit, din belşug, usturoiul – se ung cu el balamalele, pragul uşii, ramele ferestrelor. Dar tot în noaptea de Sfântul Andrei, fetele pot pune sub pernă un fir de busuioc, şi-atunci, zice tot obiceiul popular, îşi vor visa negreşit iubitul care le e menit să le devină soţ. Chiar la miezul nopţii, ele pot pune un ulcior cu gura în jos şi, dacă aşează pe fundul vasului trei bucăţi de cărbune încins şi rostesc o incantaţie, atunci vor cuceri, definitiv, inima băiatului iubit. Nu uitaţi: în noaptea asta spiritele rele nu vor avea nici un fel de spor, dacă toate cănile şi vasele din casă vor fi întoarse cu gura în jos. Şi, dacă în noaptea de Sfântul Andrei avem cer senin, atunci iarna ce urmează va fi blândă.
La 30 noiembrie 1939, Finlanda e atacată de un milion de soldaţi ruşi
Dar, atunci când năvălesc dracii peste tine, poţi folosi nu doar usturoiul, ci şi cocktailul Molotov, o sticlă de benzină cu gâtul înfundat cu o bucată de cârpă arzândă. Asta ştim tot din ziua de 30 noiembrie, care mai înseamnă ceva, nu doar momentul în care îl prăznuim pe Sfântul Andrei. Exact în această ultimă zi a toamnei, în 1939, Rusia Sovietică – acelaşi stat agresiv care azi calcă în picioare Ucraina, ameninţă toate statele de pe graniţa estică a NATO (inclusiv România) şi susţine, pe faţă, regimul criminal al lui Bashar Assad, aflat încă la putere în Siria – ataca, pe neaşteptate, Finlanda. Acest atac era, între altele, o mârşavă încălcare a legislaţiei internaţionale şi a unor angajamente pe care Moscova şi le asumase în mod solemn, întrucât ambele state erau despre care vorbim aici erau membre ale Ligii Naţiunilor (URSS a fost dată afară din Ligă pe la jumătatea lui decembrie, deci la două săptămâni după ce îşi dăduse arama pe faţă).
Raportul de forţe era complet inegal. Finlandezii puteau alinia cel mult 160.000 de oameni, ne spune mareşalul Karl Gustaf Emil Mannerheim în Memoriile sale (traduse acum câţiva ani – în 2003, mai precis – şi în limba română şi publicate la Editura Militară). Nu aveau artilerie antitanc, iar aviaţia lor avea, cu totul, doar cam cinci duzini de aparate de zbor. Winston Churchill spune, într-o lucrare a
Mareşalul Carl Gustaf Emil Mannerheim, comandantul-şef al armatei finlandeze în războiul de iarnă din 1939-1940; el a luptat, în Primul Război Mondial, şi pe frontul din Moldova, fiind decorat de statul român cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.
sa (Al Doilea Război Mondial, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1996, vol. 1, p. 195) că forţa efectiv combatantă a finlandezilor era de „numai 100.000 de oameni”. Ruşii au aruncat în luptă, cu totul, cam un milion de oameni (alte surse vorbesc despre doar 5-600.000 de militari, dar chiar şi aşa raportul de forţe ar fi fost de 3,5 la 1 în favoarea agresorului). Finlandezii au dovedit, constant, o determinare excepţională şi un curaj fără seamăn, oprind valuri nesfârşite de tacuri ruseşti cu cocktailuri Molotov. Principalul front de luptă a fost Istmul Kareliei, unde finlandezii ridicaseră o linie de apărare lungă de aproximativ 140 de kilometri. Ea era acoperită de 66 de forturi, dar 44 dintre ele, ridicate încă din anii 1920, „erau învechite, adesea prost plasate şi prost construite”. Lupte dure s-au dat însă şi mult mai la nord, inclusiv dincolo de Cercul Polar, ruşii înaintând dinspre Murmanksk, ca şi prin întregul spaţiu de la nord de Lacul Ladoga.
Pentru ruşi, campania de la sfârşitul lui 1939 a fost o catastrofă fără seamăn. Divizille lor masive, dar lamentabil conduse (să nu uităm că Stalin exterminase, în anii anteriori, şi cea mai mare parte a corpului superior de comandă al forţelor armate – J. N. Westwood ne spune, într-o lucrare despre istoria Rusiei şi a URSS, apărută la Oxford University Press, că până la sfârşitul lui 1938 fuseseră deja arestaţi sau ucişi peste 35.000 de ofiţeri, „inclusiv 80 % dintre colonei”, ca şi „90 % dintre generalii” Armatei Roşii) au rămas împotmolite în zăpezile din Nord; mii de militari sovietici au murit, literalmente, ucişi în luptă, dar şi de foame şi frig, iar detaşamentele mobile de schiori finlandezi au tăiat liniile de comunicaţii ale mai multor mari unităţi ale armatei URSS, care au fost crunt bătute, una câte una. Ca să dau un singur exemplu, Divizia 18 a Armatei Roşii a pierdut, până la sfârşitul lui februarie 1940, 4.300 de morţi, dintre care doi generali, „fără a-i număra pe toţi care tăceau sub zăpadă sau în pădurile pustii. În plus, aceeaşi mare unitate rusă a pierdut şi 128 de tancuri, 91 de piese de artilerie, 120 de maşini şi tractoare grele, de artilerie, 62 de bucătării de campanie şi cantităţi mari de armament şi material de infanterie (Mannerheim, op. cit., p. 208).
Peste 11.000 de voluntari din mai bine de 30 de state din întreaga lume
Războiul aceasta a dovedit, din plin, şi ce înseamnă solidaritate internaţională în faţa agresiunii: din Suedia au sosit în sprijinul Finlandei cam 8.000 de voluntari, inclusiv cu artilerie; din Norvegia au venit, ne spune Mannerheim (op. cit., p. 215), 725 de oaneni; alţi 800, un batalion întreg, au venit din Danemarca. O altă mare unitate de voluntari, numită Sisu, era alcătuită din oameni veniţi din 26 de state. S-a constituit şi o legiune fino-americană, cu 300 de oameni, dar aceasta a intrat în luptă abia în ultima zi a războiului. Până la finsalul războiului, spune Mannerheim, „totalul voluntarilor străini în Finlanda a fost de 11.500 de oameni”. Mai ştim, ne spune Churchill, că Franţa decisese să trimită, şi ea, în martie 1940, „cincizeci de mii de voluntari şi o sută de bombardiere” (Churchill, op. cit., p. 199).
Aşa cum ştim, în martie 1940, după 105 zile de luptă continuă, Finlanda a fost obligată, în final, rămasă fără muniţii şi cu „trupele epuizate” (Churchill, op.cit., p. 199) să accepte pacea şi să cedeze Rusiei un teritoriu întins. Dar, ca să scoată din război mica naţiune din Nord, ruşii trebuiseră să arunce împotriva ei, în total, 45 de divizii (din care 25 în Istmul Kareliei), plus 2.500 de avioane, plus cam 3.000 de tancuri, adică „aproape jumătate din diviziile ruseşti active din Europa şi Siberia Occidentală” (Mannerheim, p. 224). Iar pierderile ruseşti au fost absolut înspăimântătoare: peste 200.000 de morţi, plus peste 730 de avioane, peste 1.600 de tancuri.
Iată de ce spun că, dacă nu ai cumva destul usturoi la îndemână, şi cocktailurile Molotov sunt numai bune, de fapt, ca să alungi dracii, inclusiv în noaptea de Sfântul Andrei. Ruşii au aflat asta chiar pe pielea lor (ceea ce, de fapt, nu-i rău deloc), începând cu 30 noiembrie 1939. Şi sper că măcar unii dintre ei n-au uitat ce pot păţi, dacă-şi iau din nou nasul la purtare.
