Un pârâu cu apa foarte albă, exact ca părul lui Richard Widmark
Beneficiar tare mulţumit că-n România nu-s drumuri destule, dar există bivoliţe numeroase, ca şi lapte mult.
Un pârâu complet alb, alb opac (ca şi cum ar fi plin nu cu apă, ci cu ouzo grecesc aromat, sau cu lichior fin, din ouă) care curge chiar prin mijlocul satului. Senzaţie de bizar extrem: aşa ceva nu se poate nicicum, e doar o stranie iluzie optică. Cum o să existe pâraie cu apa complet albă, aşa, ca părul lui Richard Widmark? Cam astfel poate începe, cel mai bine, povestea – idilică, în aparenţă şi cruntă, de fapt – pe care am de gând să v-o spun astăzi.
În Apuseni, la vreo 10 sau 15 kilometri în spatele liniei de dealuri de la nord şi nord-est de Ciucea, se află un sat în care am ajuns, prima dată, acum mai bine de 20 de ani. Deloc uşor. În vremea în care încă mai trăia Goga, înainte de al Doilea Război Mondial, dealul putea fi trecut, cu şareta, pe un drum care acum nu mai există (sau pe care nu-l ştiu eu). Ca să ajungi în satul cu pricina (care, administrativ vorbind, ţine de judeţul Sălaj), când vii dinspre Cluj, trebuie, în zilele noastre, să coteşti pe şosea spre nord, încă de la Huedin, să mergi cam 20 de kilometri, până ajungi pe la Almaşu; şi abia apoi să coteşti spre vest, printre dealuri (unele care îmi aduc aminte, bine de tot, felul în care descrie Ana Blandiana toate dealurile din Ardeal: „dulci sfere-mpădurite / Ascunse jumătate în văzduh / Ca să se poată bucura şi viii / De nesfârşit de blândul vostru duh”.)
Borcane cu smântână, duzini peste duzini
Când ajungi, după ore bune de mers, în localitatea despre care vă vorbesc, constaţi că prin ea trece un pârâu (unul păpădit, dar care creşte mult şi tare iute atunci când plouă mai zdravăn; şi, când plouă într-adevăr tare, mai poţi trece peste firul apei doar dacă te trage cineva cu tractorul; dacă n-are cine, aştepţi câteva ore sau, poate, chiar vreo două zile, că oricum n-ai de ce să te grăbeşti). Există în sat şi oameni, toţi tare primitori. Cum am intrat în prima casă, am primit îmediat o palincă de bun-venit (un gest de politeţe extrem de bine exersat, dar fără prea mult conţinut real, în cazul despre care vorbesc: nimănui nu-i plac, acolo, în sat, „domnii cei veniţi de la Bucureşti”; dimpotrivă), precum şi câteva borcane mari, pline cu smântână. Grozavă, din lapte de bivoliţă (până atunci, eu credeam că bivolii trăiesc numai la câmpie; iată, nu-i deloc aşa). În a doua casă am primit încă un păhărel de palincă (tot una foarte bună), ca şi încă patru sau cinci borcane cu smântână. Până seara, aveam atâta smântână că aş fi putut deschide, fără nici un fel de osteneală, un magazin specializat măricel. Am fost cadorisit cu smântână multă şi-n zilele următoare.
Vinovatul principal: doar bivoliţele, desigur
Bivoliţele, animale mari şi tare încăpăţânate, fac, fiecare dintre ele, lapte mult. Şi sunt, în plus, şi multe la număr în satul despre care vă povestesc. Fiecare familie are măcar vreo două sau trei. Prin urmare, satul produce cam de vreo sută de ori mai mult lapte decât poate consuma. Asta-i explicaţia pentru numărul aiuritor de mare al kilogramelor de smântână pe care toată lumea ţi le pune în braţe, chiar dacă te vede pentru prima dată în viaţă. Dar oaspeţii sunt cam rari, şi-atunci localnicii fac eforturi uriaşe să consume, cum pot, lapte cât mai mult. Pun lapte în orice (o exagerare, desigur; pe cât am observat, n-au reuşit să descopere, încă, o reţetă care să permită să torni lapte şi în murături). Iar cămările tuturor sunt tixite cu brânză şi caşcaval. Ce nu pot mânca oamenii, mănâncă porcii. Ei capătă, în fiecare zi, găleţi întregi de lapte de bivoliţă, amestecat cu uruială şi cu se se mai găseşte prin casă. Dar nici porcii nu mai pot birui cu atâta lapte. Şi atunci, acesta e aruncat, pur şi simplu, în pârâu. Şi curge la vale pârâul nostru, cu apa albă şi complet opacă, exact ca şi cum am vorbi despre un râuşor plin cu ouzo grecesc.
Sigur, aţi putea spune, dar oamenii de-acolo, din sat, par a fi cam bătuţi în cap. De ce nu-şi vând laptele, n-ar fi mai profitabil decât să-l arunce pe gârlă? Simplu: până recent, n-aveau la îndemână nici drum, nici pod, că să poată ajunge produsele lor pe piaţa marilor oraşe. Aşa cum v-am spus, când ploua, pârâul se umfla groaznic şi mai putea fi trecut doar cu tractorul. În plus, nimeni nu le cumpăra laptele (fabricile mari, aflate oricum cam departe, în zona Clujului, nu colectau – şi cred că nici acum n-o fac – laptele cel atât de gras decât cu mari şi repetate sincope, iar preţul oferit de ele era unul absolut de mizerie).
Între timp, în orice oraş mare – cum sunt, în zonă, măcar Clujul şi Oradea – laptele este, cel puţin pentru familiile numeroase, dar cu venituri modeste, un produs de mare lux. Vă imaginaţi, de exemplu, o familie cu cinci copii, în care tatăl e şomer, iar mama vânzătoare la butic (sau femeie de serviciu) fiind capabilă să dea, zilnic, cel puţin 25 de lei pe 5 litri de lapte? Nu, fiindcă nici n-ar avea de unde. Dar nu-i bai, cel puţin pentru unii. Vorbesc aici, în mod ţintit, despre o categorie „minunată” de contemporani ai noştri: oameni politici de toate culorile, care n-au ajuns nicioudată în satul despre care vă povestesc acum. Politicienii ăştia ne tot spun de NATO, de UE, de lupta contra corupţiei, de alte şi alte lupte, de viitor, de câte-n lună şi-n stele. Dar drumuri destule, în toată ţara, nu s-au ostenit să construiască până acum. Prin urmare, nu avem încă, de fapt, o piaţă naţională cu adevărat unificată. Din perspectiva infrastructurii de transport, România este, chiar şi în ziua de azi, mai degrabă în secolul al XIII-lea decât în secolul XXI. Numai dacă eşti complet bătut în cap nu pricepi acest adevăr elementar şi foarte trist.
Dar e mult mai bine, de fapt, că România continuă – practic la nesfârşit – să fie la (sau, mai degrabă, mult dincolo de) periferia lumii civilizate. E chiar bine că-i aşa, dar nu pentru mine şi pentru tine, ci numai pentru porcii din satul descris mai sus. Căci, dacă ar exista cumva în România drumuri destule, precum şi dacă ar exista, în plus, şi un sistem de colectare eficient şi corect, care să permită, între altele, vânzarea laptelui (şi să încurajeze producerea lui), cine i-ar mai îndopa pe porcii în cauză, sărăcuţii de ei, cu atâtea găleţi pline-ochi cu lapte gras şi hrănitor de bivoliţă?
