De ce cred eu că bodegile de cartier ar trebui să treacă la Ministerul Culturii
Rumi zicea, între altele: De ce te osteneşti atât de mult să deschizi uşa, când întregul perete-i o simplă iluzie?
Aşezământul de hidratare intensivă, cultură muzicală şi artă grafică despre care vă vorbesc aici e, într-un fel, un loc aproape miraculos. La doar câţiva paşi de Poşta Vitan, cum treci strada, mergând spre mall. Pe partea stângă, mai precis, la doar vreo douăzeci de metri depărtare de intersecţie. Peste alţi câţiva metri, o dugheană stradală care vinde pepeni (buni tare, dar, de când Cuza nu mai umblă prin pieţe, cred că sunt, totuşi, ceva probleme cu cântarul).
Bodega despre care vă povestesc e în egală măsură discretă şi fabuloasă (desigur, într-o cheie care nu trebuie exagerată; şi pe care cei cu nasul pe sus n-o s-o poată, oricum, în veci înţelege). Are o firmă roşie, cam mică, pe care scrie doar BAR, cu litere albe. Pe sub firmă intri într-o primă încăpere, cu doar câteva mese, iar în spate, după un geam, se află „locul faptei”: depozitul de sticle pline, un frigider cu uşă transparentă, paharele (unele surprinzător de bine spălate!), probabil un aragaz sau o plită (nu la vedere, dar, dacă ceri, poţi primi cafea fierbinte), precum şi barmanul (eu ştiu doi, în ture diferite, ambii amabili şi corecţi). Pe peretele din stânga, cum te uiţi spre bar, e o uşă. Dincolo de ea se află o terasă acoperită, mărişoară, unde se şi fumează. Aici există un televizor (care, atenţie, ştie să cânte nu numai manele), câteva mese, scaune zdravene (băieţii vânjoşi de prin westernuri, care se tot bat prin cârciumi, rupându-şi unii altora scaunele pe spinare, n-au ajuns niciodată în locul nostru din Vitan, unde picioarele scaunelor sunt metalice; şi solide rău), precum şi un afiş lucios, cu două dudui care au sânii mai mari ca puii de elefant.
O cinzeacă, o carte; şi tot aşa
Propun – da’ foarte serios, nu-i nici o glumă aici (LOL!) – trecerea bodegilor de cartier la Ministerul Culturii (de mâine dimineaţă, dacă se poate) mai ales pentru că, în cîrciuma aceasta din Vitan funcţionează (e drept, nu tot timpul) şi ceea ce am putea numi anticariat improvizat, de cartier. Mai precis, un ins tare guraliv, care vorbeşte şi o englezească mai bună decât a domnului Ion Iliescu (mai ţineţi minte memorabilul „ză Daks cam from ză Traks”?) şi, uneori, deranjant de pisălog înşiră, jumătate pe trotuar, unde miroase năucitor a pepeni galbeni (vezi şi rândurile anterioare) şi jumătate înăuntrul bodegii, pe terasa cea acoperită, câteva duzini bune de cărţi. Unele nu sunt deloc de aruncat. Ieri avea, de exemplu, şi vreo zece volume cu romane ale lui „Jul Vern, frăţie, ăl mai mare scriitor dă pă lume, să vezi ce zice dă baloane şi dă cărăcătiţi şi dă submarine, dă mers pă lună şi dă insule care să mişcă, iele au ielice şi merg pă mări, de colo-colo”. Din acestea, opt erau noi-nouţe, ca scoase din ţiplă (cine ştie ce tragedie indică ele, cu precizia unui dozimetru care poate măsura intensitatea unor dezastre umane şi poveşti de viaţă crunte – vreo familie rămasă, poate, fără nici un ban de pâine, după ce tatăl a ajuns şomer, vinde până şi cărţile copiilor; sau – fiindcă se poate şi aşa, desigur – vreun tată beţiv care, după ce a trasnformat deja în „albitură” tot ce se putea de prin casă, dă acum iama şi prin biblioteca copiilor, aşa, ca să mai aibă de încă o votcuţă).
Poetul Rûmî, cel din Khorassan şi albumul româno-arab despre Săpânţa
Dar Jules Verne poţi cumpăra, de fapt, şi anume cu mare uşurinţă, şi prin alte părţi. La vânzătorul cel guraliv am găsit însă, tot ieri, la un preţ fără-de-cusur (un pol, cu totul), două cărţi cum rar întâlneşti. Un volum cu scrieri ale lui Rumi (Djalâl-ud-Dîn Rûmî), mare poet născut, în octombrie 1207, la Balkh, în Khorassan (prin partea de lume unde azi se află Afganistanul) şi ajuns, fugind cu disperare din calea expansiunii mongole, tocmai până la Konya, în Turcia de azi. Ştiam, încă de când aveam vârsta studenţilor mei de astăzi, cei din primul an al ciclului de licenţă, catrenele lui Rumi (unele-s mai frumoase cdecât ale lui Khayyam). Dar, până ieri, nu găsisem încă o traducere în limba română a volumului Mathnawî (Versete spirituale), presărat şi cu minunate poveşti şi fabule. Şi în care se află versuri care pot trezi emoţii mari, chiar şi-n cei cei mai tăbăciţi de amar, de nevoi, de luptă cu viaţa. Chiar şi dacă eşti „badigard” sau măcelar care taie, tot timpul, tone de carne şi oase, cu satârul, şi tot te trec fiori pe şira spinării cînd citeşti, de exemplu, cum „prietenul lui Dumnezeu a spus: Eu nu-i iubesc pe cei ce-apun!”, sau despre faptul că „dacă manifestările spirituale ar fi fost de ajuns, / crearea lumii zadarnic-ar fi fost, deşertăciune…”.
Tot la anticarul improvizat, cel care cu-atâta sârg ţi-i laudă, fără oprire (atunci când nu-ţi goleşte scrumiera, tocmai ca să-ţi poate cere, în schimb, o ţigară), şi „pă Jul Vern, mînca-i-aş gura lui dă franţuz, cum s-o fi gândit el la toate ălea dă le scrie”, dar şi pe „Geims Clăvel, dă zice dăspre Japoniă şi dăspre şoguni şi săbii, da’ am numa’ volumu’ doi acuma”, am găsit şi un album mărişor, absolut impecabil ilustrat (cu multe zeci de fotografii color, făcute de cineva care chiar ştie vorbi cu şi despre culori, cu şi despre nuanţe, cu şi despre lumini) şi impecabil păstrat, cu text bilingv (în limbile română şi arabă!), despre Cimitirul vesel din Săpânţa. Eu, unul, îmi aduc şi acum aminte – încă din liceu, când am ajuns, printr-a XII-a, şi-n Maramureş – una din inscripţiile de pe crucile de acolo. Sub doi porumbei albi, care stau cioc în cioc, scrie: „Foaie verde singerel / Ios Ilie Petrenjel”. Dedesupt, un bătrîn care joacă, având în dreapta şi-n stânga un viorist şi un cântăreţ la chitară, fiecare cu clop per cap. Şi, apoi, restul inscripţiei funerare, care zice mai degrabă de viaţă trăită din plin, cu multă voie bună: „Ios cel mai bătrîn în sat / Joc artistic am jucat / Doi Pătrăuş nea cîntat / Mau dus şi la Bae Mare / Şam jucat caori şicare / Şam fost şi la Bucureşti / Tot cu jocuri bătrâneşti / Şă jucaţi şi voi ca mine / Care vă uitaţi la mine / Şi vă doresc al meu trai / Nouă zeci şi şasă de ai”.
Până la numiţii nouăzeci şi şase de ani mai sunt, pentru mine, cam patru decenii. Timp destul, cred, ca să mai găsesc sute de alte frânturi de bibliotecă, precum şi mii de alte fragmente vibrante din viaţa oraşului. Nu doar prin Vitan, ci şi prin destule alte locuri. Deşi, vorba vânzătorului nostru de cărţi, „tataie, Vitanu’ e aşa, ca un centru a’ lu’ toată lumea, da’ lumea nu ştie. Sau ştie, da’ să face că nu pricepe”.
