O tragedie geostrategică: goană mare după americani, prin toată Constanţa
Pe unii care se antrenează cam aşa i-a gonit Sandu, pe întuneric, prin tot oraşul, în 1990
Atenţie mare: dacă eşti cumva îmbrăcat (sau îmbrăcată) cu bluză sau cămaşă strâmtă, încheiată cu nasturi, dă-ţi-o repede jos. Altfel o să-ţi sară, curând, nasturii în toate direcţiile, când o să te-apuce râsul. Mi-a scris un bun amic, chiar ieri, pe Facebook: „Pentru mine, scrie şi ceva de bine. Poţi să mă şi minţi”. Aşa voi şi face (minus partea cu minţitul): cum am tot scris, cam multe zile la şir, texte cu final tare-tare trist, admit că trebuie să mai şi râdem; şi să vedem şi partea bună, eventual şi amuzantă, a lucrurilor (care oricum există, chiar dacă unii – ca mine – sunt mai degrabă, structural, intens pesimişti). Iată, deci, mândreţe de poveste.
Nu prea înalt, dar zdravăn construit, vânos. Şi cu faţă expresivă, sub o claie de păr creţ. Cam aşa arată Sandu, prietenul meu dintr-unul din cele şapte blocuri ceva mai vechi, de prin anii ’60, de pe bulevardul care se chema, într-o vreme, Miciurin. Habar n-am de ce, Sandu a plecat, după liceu (deşi părea „lipit cu supeglue din cel mai bun, ăla care lipeşte orice pe orice” de lumea noastră, cea din Domenii), să facă Institutul de Marină, la Constanţa. Acolo l-a şi prins revoluţia din decembrie ’89 (sau, mă rog, ce va fi fost şirul de evenimente bizare şi sângeroase care ne-a schimbat atunci regimul politic, dându-ne, în plus, şi şansa să ducem o viaţă sănătoasă, cu mult sport – forţându-ne, de exemplu, să scoatem timp olimpic pe suta de metri, alergaţi de hoarde masive de mineri, prin întreg centrul oraşului).
Reţeta dezastrului: iubire mare, din prima
Într-o zi, Sandu a aflat, la Institut, că în port a acostat prima navă de război americană care a ajuns în România, la tare scurtă vreme după căderea lui Ceauşescu. Nu ştim ce va fi fost în capul lui în acel moment. Era, oricum, grăbit să iasă în oraş, unde avea deja – „ca orice om serios, cu scaun la cap”, zice el – locul lui rezervat, într-o bodegă ieftină, dar curată „şi fără prea multă apă turnată în băutură, pe deasupra”. A şi ajuns acolo, a comandat iute o votcă mare şi prima bere, a scos din buzunar ţigările, şi-a aprins una de la flacăra chibritului, a făcut apoi nişte rotocoale din fum. Apoi, chiar în timp ce ducea paharul cu votcă spre gură, ca un fulger, inima i-a luat-o razna. Ea era, povesteşte Sandu – marcat şi acum de acel moment, petrecut cu peste un sfert de secol în urmă – mai frumoasă cum nu-i în lume alta. Very slim and tall, exact ca în reviste, aşa o descrie Sandu, a cărui engleză s-a îmbunătăţit mult – dar, totuşi, nu destul – în ultimii douăzeci de ani. Ea purta şi o bentiţă îngustă de metal cu luciu orbitor (aşa, cam ca lama bâzâitoare a săbiilor cavalerilor Jedi). Şi ea, cea atât de frumoasă, i-a căzut lui Sandu cu tronc, dar rău de tot, cum nu se poate descrie. Numai că, exact ca în basme, ea nu era – din păcate, of şi of! – liberă de obligaţii. Dimpotrivă. O ţinea, strâns, cu degetele sale mari, „exact ca şi cârnaţii enormi, ăia de le zicem noi polonezi”, un negru imens, în uniforma U.S. Navy. „Era mai mare decât Bud Spencer, cam de vreo trei ori, dar niţel altfel colorat”, îl descrie Sandu pe acela care o înhăţase strâns pe ea, cea care-i furase de tot inima bunului bucureştean. Afro-americanul cel uriaş îşi aprinde o ţigară, pune bricheta pe masă, şi chiar atunci, inima lui Sandu tresaltă încă şi mai tare. So slim and tall, and so brightly colored, aşa era, repet, frumoasa despre care vorbim.
În parc, pe întuneric: mai că iese cu bătaie
La aceeaşi masă cu negrul cel cât un elefant şi cu ea mai stătea, zice Sandu, şi un italo-american mărunţel şi subţirel, cu ochi vii; şi foarte ageri. Părea a fi prieten bun cu afro-americanul ce era puţin atent la lumea din jur, concentrat fiind să studieze, intens, fesele unei chelneriţe fâşneţe. Italianul cel mărunţel, tot în uniformă a U.S. Navy, şi-a şi atenţionat tovarăşul că Sandu al nostru îi priveşte îngrozitor de insistent: un minut, două, cinci, un sfert de oră. Sandu nici măcar nu clipea, aşa de frumoasă era ea. Pân’ la urmă, cei doi marinari americani, iritaţi că Sandu stă cu ochii pe ei, au terminat ce-aveau prin pahare, au luat-o şi pe ea şi-au plecat cu paşi grăbiţi. Inima lui Sandu de îndată s-a frânt. A lăsat pe masă banii de consumaţie, s-a ridicat în mare grabă şi-a ieşit şi el în stradă, unde deja se cam întunecase. Dar tot i-a zărit pe cei doi americani, care o duceau cine ştie unde pe ea, frumoasa, şi a-nceput să alerge după ei. Americanii l-au văzut, la rândul lor, şi-au mărit brusc viteza. Tot fugind prin oraş, au ajuns, în final, într-un parc din zona centrală. Americanii fugeau deja „cu viteză balistică”, iar Sandu – după ei. Dacă i-ar fi pierdut, ar fi irosit şi ultima şansă s-o mai vadă vreodată pe ea, cea atât de frumoasă, strînsă cu labele-i cele uriaşe de negrul de două chintale.
Tot alergând după cei doi, Sandu a luat-o pe o scurtătură, prin iarbă, a sărit peste nişte tufe şi le-a ieşit americanilor în faţă. Aceia s-au oprit, iar negrul cel imens şi-a ridicat, brusc, pumnii în poziţie „ca de box, dacă-mi dădea una, ăla eram, mă trimitea prin aer tocmai pân’ la Babadag”. Ea, frumoasa, nu se vedea însă nicăieri. Sandu, după ce i s-a mai domolit niţel respiraţia, a răcnit voios, cu gândul chiar la ea, către cei doi matrozi din U.S. Navy: „Fire machine!”. Până atunci, cei doi fuseseră mai degrabă iritaţi şi contrariaţi. Acum s-au şi speriat, şi-or fi zis că românul zice ceva despre vreun dangerous explosive device of a completely unknown sort, iar negrul începuse să-şi şi agite pumnii, în timp ce Sandu continua să zbiere, disperat că n-o vede nicăieri pe ea: „Fire machine! Fire machine!”. În final, cum s-au lămurit că Sandu nu sare să-i muşte – sau aşa ceva – cei doi s-au mai calmat niţel, iar negrul a vârât mâna în buzunar, a scos de acolo pachetul de ţigări şi şi-a aprins una, uitându-se tot mai mirat mirat la Sandu, care continua să zică, fără oprire, „Fire machine!”. Când Sandu a văzut-o iar pe ea, i-a arătat-o negrului cu degetul, „ca să lămurească şi omul ăla odată”. Ea, am uitat să vă spun, era o brichetă absolut minunată, de plastic, nou-nouţă, cu model în culori vii, lucitoare, cum Sandu nu mai văzuse niciodată până atunci.
Afro-americanul, ca şi mai scundul său amic italian s-au destins şi au încept să râdă, brusc, în hohote, pe când Sandu tot zbiera, de data asta bucuros, arătând spre bricheta cea nurlie care, iată, apăruse din nou la vedere: „Fire machine, fire machine!”. „No fire machine, we call it lighter”, i-a zis lui Sandu negrul cel cât un mamut, printre sughiţuri de râs, întinzându-şi mîna şi dându-i bricheta, cadou, ca de la marinar la marinar. S-au pus apoi pe râs, toţi trei, au dat mâna, şi-au plecat, grăbiţi, înapoi, înspre locul unde chelneriţa cea fâşneaţă continua să exerseze, cu mare talent, mişcarea unduită a rotundelor sale fese. „Fabuloase fesele ales, măi Florine; crede-mă, absolut fabuloase”, zice Sandu. Îl cred, dar în mod rezervat. Nu puteau fi, în nici un caz, mai frumoase decât bricheta cea atât de slim, long, so handsomely and brightly colored.
