Scor APGAR pentru România: cel mult 2, acuşica răposează!
Deşi micuţ, copilul acesta proaspăt născut pare sănătos; nu-i deloc la fel, din păcate, cu viaţa politică din România
La începutul lui 1990 eram încă la Sfântu Gheorghe, în Covasna, în post-stagiatură (până în decembrie 1989 oraşele mari erau închise, nu-mi găsisem loc de muncă acasă şi, deci, nu mă puteam întoarce la Bucureşti). Când „s-a dat liber” la înfiinţat partide, eram atât de naivi, eu şi cu prietenii mei din oraş, încât chiar am crezut că va începe o viaţă politică liberă (vai, ce iluzie…). Am şi înfiinţat un partid, care încă din denumire indica faptul că-i mai degrabă o iniţiativă cu centrul de greutate într-o generaţie (şi nu, aşa cum se obişnuieşte, într-o ideologie). Aşa am şi ajuns în CPUN.
Sala mare de şedinţe se goleşte brusc
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (acesta-i numele complet al CPUN-ului) era – spun asta pentru cei prea tineri ca să-şi poată aduce aminte – un soi de adunare cu rol de Parlament, alcătuită pe jumătate din reprezentanţi ai FSN, şi pe jumătate din reprezentanţi ai partidelor politice nou înfiinţate (sau reînfiinţate, în cazul partidelor istorice) după decembrie 1989. Şedinţele de lucru ale CPUN aveau loc, toate, în Palatul Patriarhiei, o clădire tare frumoasă şi bine întreţinută.
Într-o bună zi au început acolo dezbaterile pe marginea proiectului Legii Electorale. Aceea pe baza căreia s-au şi desfăşurat, ulterior, alegerile de la 20 mai 1990 (care, indiferent cum ne raportăm noi la rezultatul lor, au pus capăt interimatului şi incertitudinii, prin faptul că au dus la formarea primului Parlament ales liber în România, după mai bine de o jumătate de secol de regimuri autoritare şi dictatoriale). Şi, tocmai când discuţiile se încinseseră rău de tot, observ cum lumea pleacă din sala mare de şedinţe, valuri-valuri. Nu înţelegeam nimic din chestia asta (am bănuit chiar, vreme de câteva minute, că, eventual, şedinţa se suspendă sau se mută în altă parte). Ca să mă lămuresc, totuşi, ce se întâmplă, am decis, rapid: „Mă iau după şuvoi, ca să zic aşa. Habar n-am unde se duc toţi oamenii ăştia; dar, dacă mă ţin după ei, voi afla iute de tot!”.
Profesorul de dincolo de tejgheaua bufetului ăl mare
Tot ţinându-mă după zecile de colegi ai mei din CPUN care mergeau, tare grăbiţi, într-o singură direcţie, am ajuns, în final, în încăperea uriaşă unde funcţiona bufetul (de existenţa căruia nici nu ştiam până atunci). În bufet, o coadă deja enormă, la cafele şi sandwich-uri. Coada fusese, ani în şir, un fel de instituţie naţională majoră. Într-o Românie cu magazinele tot mai goale, în anii ’80, ori de câte ori vedeai o coadă, ştiai că „se bagă ceva”: puţin unt la liber, hârtie igienică, poate nişte carne; sau salam; sau ulei. Pe cale de consecinţă, deşi prin magazine se găseau deja, în martie 1990, şi portocale, şi chewing gum, şi mezeluri, şi casete cu muzică, şi ţigări de toate felurile, coada continua să exercite, în virtutea inerţiei, un magnetism uluitor de puternic. Asta am constatat-o pe pielea mea, imediat. Deşi nu-mi trebuia nimic (trecusem pe acasă, pe la mama şi mâncasem zdravăn; şi-mi cumpărasem, pe drum, ţigări sârbeşti, dar şi un pachet de Dunhill – „adus chiar de la mama lui, of, ce bune sunt!”, cum îmi zisese comerciantul stradal la care găsisem ţigările cele minunate) m-am aşezet, din reflex, la coadă. Peste o vreme am ajuns – predictibil – în faţa omului de dincolo de tejghea. Acesta m-a întrebat, pe un ton amabil (o amabilitate strict profesională, desigur, dar foarte bine exersată şi, vai, atât de rar întâlnită în comerţul de azi): „Ce vă pot oferi, domnule? Un sandwich, două, cafeluţă, ceva Pepsi, ţigări?”. I-am spus, perfect conştient de condiţia mea de victimă nevinovată a magnetismului irezistibil al cozii: „Păi, dacă tot am ajuns aici, daţi-mi şi mie două Pepsi şi un sandwich; unul mai proaspăt, dacă se poate; şi mulţumesc!”.
Exact în acest moment, partea lesne de înţeles a coborârii mele la bufet a luat sfârşit, ca taiată cu un satâr adus din filmele horror (sau heroic fantasy, căci şi acolo sunt topoare uriaşe, cu care eroii pozitiv răpun monştri). Omul de dincolo de tejghea s-a aplecat către mine şi m-a întrebat, pe un ton cumva conspirativ: „Domnu’, domnu, da brânză nu cumpăraţi?”. M-am cam speriat – nu la gândul brânzei, ci datorită comportamentului interlocutorului meu. Acesta a intuit ce-i în mintea mea şi mi-a explicat tot ce era de explicat, cu un talent didactic cu totul ieşit din comun: „Haideţi, domnu’, luaţi şi dumneavoastră brânză! E de bivoliţă, nu-i cu apă ca să tragă la cântar, e cu doi lei mai ieftină, pe kil, decât oriunde în oraş. Haideţi, domnu’, câte kile vă pun? Uitaţi-vă la domnii, iau cu genţile!”, mi-a zis bufetierul, arătându-mi cu gest larg către vreo două duzini de „domni” care, într-adevăr, cumpăraseră, fiecare, cam câte 25 sau 30 de kilograme de brânză. Jumătate dintre ei au fost, ani în şir – iar unii încă sunt – figuri de primă mărime ale actualei Puteri. Iar restul, lideri importanţi ai actualei Opoziţii.
Scurt bilanţ: e mare nevoie de terapie intensivă
Aşa a început, din păcate, viaţa politică în România post-decembristă: cu noile elite mergând la Parlament (într-un fel, asta era CPUN-ul), dar doar pentru cumpărături şi gheşefturi, iar nu ca să facă politică „pe bune”. Această regulă continuă şi azi, de fapt (diferă doar volumul şi valoarea mărfurilor tranzacţionate – de multă vreme nu mai e vorba doar despre brânză; şi, de tot de multă vreme, politicienii nu-şi mai cară agoniseala doar cu genţile).
Pentru mine, scena pe care v-am povestit-o reprezintă – între altele – un crunt scor APGAR acordat, la naştere, sistemului politic românesc post-decembrist. Cui nu ştie ce-i aia scor APGAR (deşi toţi cei care au copii au aflat deja) îi spun eu: „imediat după naştere, chiar în primele 60 de secunde dupa expulzie, în sala de travaliu, se face o apreciere a stării de sănătate a nou-născutului, prin aprecierea funcţiilor vitale şi a capacităţii de adaptare la condiţiile din mediul extrauterin” (cum ne zice o prezentare generală de pe www.sfatulmedicului.ro). Doctorul neonatolog evaluează, atunci, tonusul muscular, pulsul (sau frecvenţa cardiacă), excitabilitatea reflexă (sau reactivitatea la stimuli), aspectul pielii şi respiraţia celui abia născut. Notele date, însumate, constituie scorul APGAR. Dacă primeşti nota 8, 9 sau 10, atunci eşti sănătos, cu şanse mari de viaţă lungă; dacă primeşti între 6 şi 7, atunci ai toate şansele să te adaptezi mai dificil la viaţa extrauterină (deşi, bine îngrijit, poţi supravieţui); iar dacă ai sub 5, atunci ai „o stare generală gravă care necesită în plus manevre de reanimare şi terapie intensivă”.
Din punctul meu de vedere, viaţa politică din România postdecembristă a pornit la drum complet „cu stângul”, ca să zic aşa. Scorul său APGAR nu-i mai mare de 2! Nu-i de mirare, deci, că avem acum premier trimis în judecată pentru matrapazlâcuri jegoase, împreună cu un complice (pe care l-a adus şi în Guvern). De mirare, pentru mine, e doar un singur lucru: că mai sunt unii care cred – cu mare naivitate sau, dimpotrivă, cu mult idealism ce merită aplaudat – că e posibil ca ţara să se facă, totuşi, bine la nivelul vieţii publice. Însă când, cum şi cine s-o ducă la terapie intensivă, asta nu-i însă DELOC clar, pentru nimeni. Of!
