Ce-aş vrea să primesc de ziua mea: trei dorinţe descrise cu deplină onestitate
Autoportret: subsemnatul, cu doar o lună înainte de momentul în care măcar una din dorinţele descrise aici ar putea, nu-i aşa, să se îndeplinească.
Ziua mea de naştere e pe 14 decembrie; şi anul acesta împlinesc 58 de ani. Nu-i deloc o vârstă rea, aşa să ştii, întrucât mai am doar 7 ani pân’ la pensie şi după aceea scap, definitiv, de unii dintre şefii cei aproape imbecili, cu năravuri porceşti, dar şi foarte-foarte plini de ei (îi descriu astfel întrucât am decis să folosesc, atunci când mă refer la dânşii, doar cuvinte extrem de moderate) pe care-i am la unul din joburile mele de acum.
Cu speranţa (cam subţire, e drept, dar încă existentă) că vreun Moş – plasat undeva între Nicolae şi Crăciun, e doar plină luna decembrie, zice lumea, de moşi care vin cu cadouri – ar putea auzi dorinţa mea, precizez următoarele: cel mai tare şi mai tare, să fiu sincer, mi-aş dori un Parlament echilibrat (adică în care Opoziţia să nu fie o glumiţă minusculă şi neputincioasă), pe de-a-ntregul decent şi într-adevăr eficient. Unul fără agramaţi, fără demagogi, fără personaje penale, fără leneşi şi fără proşti, dar mai ales fără extremişti naţionalişti şi/sau populişti. Un Parlament în care cei care-l compun să se gândească (sper că înţelegi că nu e o cerere exagerată sau lipsită de temei) la binele public şi mai puţin, dacă se poate, la pensiile lor speciale, cu totul nesimţite, sau la alte şi alte privilegii. Şi există, nu-i aşa, o şansă – chiar dacă minusculă – ca dorinţa mea să devină realitate. Oricum, având în vedere că alegerile parlamentare sunt pe 11 decembrie, trei zile mai târziu, de ziua mea, voi şti cu mare exactitate dacă dorinţa mea s-a împlinit sau nu. Dacă mi s-ar îndeplini această dorinţă, poate că, în câţiva ani, România ar putea deveni o ţară într-adevăr locuibilă, ceea ce ar fi OK pentru toată lumea, inclusiv pentru subsemnatul.
Există, fii liniştit, şi o dorinţă de rezervă, ca să zic aşa, dacă aceea legată de Parlament nu se îndeplineşte. Într-un asemenea caz, m-aş bucura tare mult să primesc o Maschinengewehr Modell 42 (MG42). Şi aceasta fiindcă, la o adică, bună tare-i mitraliera la casa omului – nu-i aşa?! Iar arma la care mă refer aici chiar a fost una absolut minunată, în termeni de costuri, randament şi fiabilitate: fabricată de Mauserwerke după un proiect realizat de un mare inginer, Werner Gruner (el a ajuns ulterior, la apogeul carierei lui, rector al Politehnicii din Dresda), MG42 avea o lungime totală de 1.120 de milimetri (din care 533 milimetri doar ţeava), precum şi o greutate totală de 11,6 kilograme. Trăgea până la 1.200 de gloanţe (de calibrul 7,92 mm) pe minut, cu precizarea că o cadenţă prea mare putea duce uşor la supraîncălzirea ţevii şi blocarea armei. De aceea, trupele într-adevăr bine instruite, cum ar fi, de exemplu, îngrozitor de eficienţii Fallschirmjaeger ai generalului Student, învăţaseră să tragă în rafale foarte scurte, de câte două sau cel mult trei cartuşe. Ce-aş putea eu face cu cele aproape 12 kilograme de metal, dacă aş primi numita MG42? Multe, prietene! De exemplu, aş putea afla cu precizie unde-i Nordul: dacă aş pune arma pe o scândură lungă şi mai groasă, aşezată pe suprafaţa unui lac, câmpul magnetic al Pământului ar orienta, iute, întreg ansamblul mitralieră + scândură fix pe axa Nord-Sud. Cum, tu te-ai gândit la cu totul altceva? Of şi of 🙂 🙂 🙂
Cum însă ambele variante descrise mai sus, sper, cu suficiente amănunte şi explicaţii sunt, aşa cum ştii şi tu, perfect improbabile (iar împlinirea dorinţei nr. 2 ar fi, în plus, şi niţel – niţel mai mult, de fapt – ilegală), aştept cu mare voioşie un tort cât mai mare, cu multă ciocolată, destulă frişcă naturală şi fructe din plin. Ah, şi fără cremă de vanilie, if possible. Fii liniştit, prietene, îţi pun şi ţie, desigur, o felie de-o parte! Una mai mare, zici? OK!
