Sport extrem: să mergi la şcoală, într-un sat din România
De n-ar fi culoarea pielii acestor copii prăpădiţi, ai zice că-i programul “Cornul şi laptele”, într-un sat din Vaslui; sau din Dolj; sau din Sălaj ori Tulcea
30 % din elevii de la sate abandonează complet şcoala, ne spune un material recent difuzat de TVR. În mediul rural, afirmă aceeaşi sursă, există doar 7 calculatoare pentru fiecare 100 de elevi, şi o cotă-parte importantă din totalul şcolilor de prin sate (între 6 % şi 15 %) ar trebui să fie imediat şi definitiv închise „din cauza condiţiilor precare în care se ţin cursurile”.
În unele cazuri – spectaculoase, dar şi rarissime – şcolile de la sat mai au, e drept, şi ceva noroc. La Cireşu, în Mehedinţi, de exemplu, încă din anii ’90, o familie de suedezi s-a implicat constant în sprijinirea şcolii. Acum, aceasta este singura unitate de învăţământ din întreg judeţul care are internat pentru acei copii din clasele I-VIII ce vin din satele izolate de munte, aflate la mare distanţă de şcoală. Aceşti copii constituie exact 60 % din totalul celor care frecventeză cursurile la Cireşu. Tot din bunăvoinţa (în limba română uzuală, fără nuanţe foarte atent strunite, aş fi formulat „din mila”; în realitate, exact despre asta şi vorbim, în acest caz) suedezilor, cine ştie cum ajunşi la Cireşu, „fiecare copil primeşte, lunar, o alocaţie de 25 de euro. Toţi servesc prânzul la şcoală, iar cei care stau în cămin primesc trei mese pe zi”, aflăm tot de la TVR.
În altă localitate rurală, la Deveselu, militarii americani încartiruiţi acolo au construit o grădiniţă (cu trei săli de clasă, o sală de mese, bucătărie, cabinet medical şi sală de sport) şi au renovat şi reabilitat şcoala din localitate. 46 de preşcolari vor frecventa grădiniţa; şi 170 de elevi sunt înscrişi la şcoală. Cheltuielile totale – integral suportate de americanii – au fost de 800.000 de dolari, iar „colaborarea dintre militarii americani şi şcoala din Deveselu va continua, a promis comandantul unităţii militare, William Garren”. Cazul Deveselu e interesant şi din alt motiv: el indică, foarte clar, cât de precare sunt resursele pe care statul le alocă învăţământului rural (şi, ca să spunem lucrurilor pe nume, cât de îngrozitoare sunt imbecilitatea şi indolenţa birocraţiei de stat). La grădiniţa nou construită de militarii SUA, pe banii lor, „foarte mulţi părinţi au solicitat să-şi lase copiii în unitatea de învăţământ şi după prânz” dar, cel puţin „deocamdată, nu există fonduri pentru cei doi educatori de care ar mai fi nevoie” (nice, isn’t it?; îmi închipui că unii birocraţi locali sau, poate, „de la centru” aşteaptă acum ca, eventual, tot americanii să acopere şi salariile educatorilor!).
Raport detaliat, absolut năucitor, al unui ONG mare
În martie-august 2014, una din organizaţiile neguvernamentale mari, care operează şi în România (vorbesc aici despre o organizaţie înfiinţată în SUA la începutul anilor 50, prin efortul lui Bob Pierce, care fusese absolut şocat de sărăcia cruntă din Asia; astăzi, fundaţia în cauză sprijină 4 milioane de copii în aproape 100 de ţări) a realizat un studiu minuţios despre învăţământul rural din România. Pentru realizarea raportului final au fost intervievaţi „3.586 de copii şi părinţi din 157 de unităţi şcolare din şase judeţe (Cluj, Dolj, Vâlcea, Ialomiţa, Vaslui şi Suceava) – majoritatea covârşitoare funcţionând în comunităţi dezavantajate”. Studiul în cauză a pus în evidenţă, între altele, următoarele: „mai puţin de o treime dintre elevi folosesc săptămânal mijloace audio-video”; doar vreo 50 % dintre aceşti elevi din mediul rural folosesc calculatorul; şi doar „puţin peste o treime dintre ei au acces la internet”. În plus, cam „unul din zece copii” lipseşte în mod sistematic de la şcoală, „pentru că munceşte în gospodărie”, iar „35% dintre copii şi aproximativ acelaşi procent de părinţi nu îşi pun problema continuării studiilor la liceu”, cu menţiunea clară că „acest procent de posibilă părăsire timpurie a şcolii este dublu faţă de media naţională”.
Preluând date furnizate de Ministerul Educaţiei, Tincuţa Apăteanu a publicat, în iulie 2012, un material care sublinia faptul că datele statistice privind educaţia în mediul rural indică o situaţie care se agravează rapid şi continuu: aşa de exemplu, spune autoarea, rata de cuprindere în învăţământul primar şi gimnazial, începând cu 2003-2004, a crescut cu 2.8 % pentru copiii din mediul urban şi a scăzut cu 7,3 % îm mediul rural; drept urmare, rata de cuprindere în învăţământul obligatoriu era, în mediul urban, în 2011-2012, cu peste 15 % mai mare decât la ţară.
În timp ce satele noastre se sufocă, încet-încet, din cauza sărăciei, a secetei prelungite, a politicilor agricole inepte şi – iată – a randamentului scăzut al sistemului de educaţie în acest mediu de locuire, pe politicienii noştri-i doare-n cot de problemele satului (unde trăiesc, să nu uităm, peste 40 % dintre românii care n-au fugit încă din ţară!). Ca să dau un singur exemplu, pagina web a PSD, principalul partid din coaliţia aflată acum la guvernare, conţine un segment – intitulat În ce credem – care nu foloseşte nici măcar o dată cuvântul sat. Nici PNL nu stă însă cu mult mai bine la capitolul „atenţie reală acordată problemele majore din mediul rural”. În programul său de guvernare, principalul partid de opoziţie din România are un capitol intitulat Dezvoltarea durabilă a satului românesc; dar acesta are, cu totul, cam o pagină (dintr-un total de 171). Altfel spus, aceasta înseamnă, în termeni strict cantitativi, doar cam 0,6 % din proiectul politic propus ţării de PNL.
Dar, mă rog, pentru unii, toate astea-a amănunte care oricum nu prea contează, nu-i aşa? Ca să folosim, din nou, termenul deja încetăţenit de primarul Oprescu (cel pe-o mână cu toate partidele), marii noştri oameni de stat, de toate culorile politice, par să gândească, la unison: „da’ de ce dracu’ ne-ar interesa pe noi, băieţi aşa fini, de la oraş, ajunşi prin Parlament sau prin Guvern, toată pulimea asta de la ţară?”
