Meniul zilei: o variantă numai bună dacă ai de traversat oceane tare-ntinse
Heyerdahl ne povesteşte foarte amănunţit, de-ţi lasă gura apă, cam ce mâncau egiptenii de-acum câteva mii de ani, atunci când călătoreau pe apă, în navele lor întocmite din zeci de mii de fire de trestie de papirus, meşteşugit legate cu frânghii subţiri şi trainice.
„Pentru călătoriile pe mare, egiptenii nu avuseseră, la început, decât ambarcaţii făcute din mănunchiuri de tulpini de papirus. Mai târziu şi-au construit corăbii lungi din scânduri aşezate în formă de coadă de porumbel, destul de şubrede pe marea zbuciumată”, ne spune Thor Heyerdahl în cartea sa intitulată Călătoriile Ra, apărută şi în traducere românească (în 1973, la Editura Ştiinţifică).
Peste Oceanul Pacific, apoi şi peste Atlantic
Născut în Norvegia, în octombrie 1914, Heyerdahl a studiat zoologia la Universitatea din Oslo. În 1936, el a plecat în Insulele Marchize, în Pacific. A locuit acolo câţiva ani, iar interesul lui s-a îndreptat rapid către antropologia culturală. Nu-i prea clar cum, dar a început să fie preocupat de a dovedi că, în timpuri demult apuse, oamenii erau în stare să călătorească, chiar dacă aveau la dispoziţie doar tehnologii încă primitive, pe distanţe imense. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial, iar Heyerdahl a luptat într-un detaşament de paraşutişti. După război s-a apucat din nou de antropologie şi istorie. În 1947 a plecat din Peru, pe o plută din buşteni de balsa, peste Pacific, ca să demonstreze că Polinezia a fost populată nu de oameni veniţi din Asia, ci mai degrabă de navigatori plecaţi din America de Sud. A petrecut, împreună cu prietenii din echipaj, 101 zile pe mare, timp în care pluta numită Kon Tiki a parcurs 4.300 de mile marine (cam 8.000 de kilometri). A reuşit să ajungă până aproape de Tahiti, ceea ce e chiar o performanţă. În 1969 a întreprins prima dintre călătoriile Ra – o încercare de a dovedi că, folosind doar bărci construite din papirus, egiptenii ar fi putut ajunge, peste Atlantic, în Americi. Prima dintre călătorii a eşuat, fiindcă Heyerdahl n-a respectat cu stricteţe modelul antic de construcţie al navei sale, renunţând la câteva amănunte care nu i s-au părut a fi prea importante (şi, oh, cât a greşit!). A reuşit, însă, anul următor, ajungând din Maroc în Bahamas.
Provizii şi feluri de mâncare exact ca-n vremea faraonilor
Cum n-aveau frigider la bord, precum şi fiindcă-au încercat să trăiască exact ca vechii navigatori egipteni, cei de pe Ra şi-au luat cu ei provizii de tipul celor care existau şi în antichitate. Iată aici o listă: „brânză de oaie în ulei de măsline”, precum şi „ouă proapete puse în soluţie de var” (toate astea vârâte în amfore), apoi „peşte uscat, nuci şi cârnaţi de oaie în coşuri şi saci”. Precum şi un amestec alcătuit din „migdale cu miere, unt, făină, şi curmale”, adică un „sello, un fel de pesmet care reprezenta cea mai veche mâncare pentru călătorie
Un mediu bogat, ca pentru o regină. Cam la fel fel trebuie să fi mâncat, măcar uneori, şi călătorii de pe nava Ra.
din Maroc, şi care se păstrează cel mai bine” (op. cit., p. 173). În prima zi de călătorie au avut parte de „cafea fierbinte şi friptură rece de pui, pe care am adus-o cu noi” (pp. 180-181). Se mai găseau la bordul lui Ra „coşuri cu legume”, precum şi „coteţul cu găini” (p. 181), plasat undeva „în faţă” (p. 187), deci înspre prova. În ziua a doua a călătoriei au avut la micul dejun „ceai karkadé fierbinte à la Nefertiti şi pâne cu miere Tutankh’amon” (p. 187). Exista pe undeva şi „un sac de cartofi” (p. 188), care era uneori folosit drept scaun, ca şi burdufurile pline cu apă. Aflăm şi că „”ceaiul roşu, karkadé, egiptean avea gustul unui suc de cireşe fierbinte și era reconfortant şi stimulator”, iar „pesmeţii egipteni arătau ca nişte chifle turtite”; ei „erau crocanţi şi atât de gustoşi încât, cu sau fără miere, nici unul dintre noi nu a mâncat cu atâta poftă merindea în călătorie” (pp. 188-189). Unoeri mai mâncau câte „o portocală” sau preparau „o băutură din alcool chirurgical”; mai aveau cu ei şi „curmale şi măsline” (p. 197). La una din masele de prânz au avut parte de „cârnaţi săraţi şi legume proapete” (p. 198). În altă ocazie, felul principal a fost „orezul cald, cu migdalele şi fructele uscate ale lui Carlo” (p. 211). Din când în când mai tăiau câte o găină. Aveau cu ei şi un răţoi, „dar pe nimeni nu l-a lăsat inima să taie” şi această pasăre veselă şi jucăușă, care a fost „botezată Simbad” şi lăsată să meargă „legănându-se pe punte” (p. 231). Nucile, mai aflăm, le ţineau mai ales în oale de pământ ce se mai spărgeau, din când în când, iar uneori mâncau şi câte „un peşte zburător mare”, care pur şi simplu cădea pe punte (p. 244).
Când au ajuns aproape de America de Sud, cei de pe Ra au organizat un mare banchet, cu „cele mai minunate mâncăruri din proviziile pe care le aveam în oalele noastre de ceramică”. Au mâncat în ziua aceea „un aperitiv din măsline marocane, cârnat sărat tăiat felii, icre de peşte uscat egiptean”, iar apoi „omlete uriaşe din ouă proaspete umplute cu miez de anghinare, ceapă, roşii întregi, bucăţi de carne de berbec afumată, brânză de oaie pipărată şi tot felul de mirodenii, la alegere, de la kamon-ul egiptean până la plantele specific marocane şi piper roşu” (p. 247).
Cum a fost în ziua aceea desertul celor de pe Ra, îmi pare rău, dar o să afli – poate – altă dată, căci trebuie să mă-ntorc acum, și încă iute de tot, la treburile zilei (inclusiv la gătitul unui prea minunat gulaş, după o reţetă pe care, recunosc cinstit, nu prea mă lasă inima să o fac publică).
