Ordinul Prezidenţial nr. 9066: înverşunare extremă contra unui duşman care NU există
Băieţelul ăsta necăjit îi doar unul din cei peste 110.000 de oameni care au fost consideraţi a fi un risc major de securitate pentru America: o mare tâmpenie, desigur, după cum dovedeşte, din plin, povestea de mai jos.
La 19 februarie 1942, adică la cam 10 săptămâni după atacul de la Pearl Harbor, preşedintele Franklin Delano Roosevelt al SUA a semnat un document care se numeşte Executive Order 9066 (în româneşte i-am zice Ordinul Prezidenţial nr. 9066). El se referea la mutarea – sau relocarea – cetăţenilor americani de origine japoneză din regiuni geografice cu oarece importanţă militară, în care o astfel de opţiune era considerată a fi „necesară sau de dorit”. Ca urmare, militarii au decis, urgent, că întreaga Coastă de Vest a SUA, cea de la Pacific, e o astfel de regiune. Până în iunie în acelaşi an, cam 111.000 de americani de origine japoneză (definiţi de documentul despre care vorbim ca fiind „originari sau cu strămoşi originari din ţări străine inamice”) au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele, afacerile sau locurile de muncă, fiind trimişi în lagăre mari (zece la număr), aflate în diverse reiuni izolate ale ţării şi numite „centre de relocare”. Noima acestei măsuri era simplă: autorităţile de la Washington se temeau, după Pearl Harbor (un atac, să nu uităm, întreprins fără declaraţie de război), ca nu cumva unii dintre cei de origine japoneză să nu întreprindă diverse acţiuni ostile contra SUA (activităţi de spionaj sau acţiuni de sabotaj). Dacă o astfel de idee avea sau nu bază reală, poţi tu judeca şi singur. Abia la 17 decembrie 1944, generalul-maior Henry C. Pratt a emis Proclamaţia Publică nr. 21, prin care anunţa că, începând cu data de 2 ianuarie 1945, „evacuaţii” de origine japoneză (repet, vorbim despre oameni cu cetăţenie americană) se pot întoarce la casele lor. În multe cazuri, acestea fuseseră vândute, în grabă şi în pierdere, înainte ca oamenii în cauză să fie relocaţi (acesta-i un termen politically correct căruia noi în spunem, mai pe şleau, deportare).
O tâmpenie groaznică
Probabil că, de fapt, oricine-ar fi făcut cam la fel ca şi Roosevelt, în condiţiile de mare şoc şi de intensă panică naţională de după 7 decembrie 1941. Dar, aşa cum s-au petrecut lucrurile, aceste deportări forţate s-au dovedit a fi o mare tâmpenie şi, în plus, unul din momentele vădit jenante ale istoriei contemporane a SUA. Spun că smulgerea americanilor de origine japoneză din casele lor a fost o tâmpenie, pentru că nici măcar unul din cei zece oameni condamnaţi în SUA, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru spionaj în favoarea Japoniei NU a fost japonez.
Mai mult, martori oculari descriu cum, prin lagărele de deportaţi, scena standard de început a fiecărei zile era următoarea: toată suflarea, de la copilaşi la bătrânii ce abia se puteau ţine pe picioare, de aduna – fără să existe vreo obligaţie în acest sens – la ceremonia de înalţare a drapelului naţional; când acesta era sus, pe catarg, toată suflarea din lagăr intona, solemn, imnul naţional al SUA (ca să-nţelegi mai bine: cum ar fi să ne salte din case, pe noi doi, să ne trimită la mama dracului, prin Bărăgan, să zicem, să ne închidă într-un lagăr, fără ca noi să fim vinovaţi de ceva, să ne ţină acolo ani în şir, iar noi să ne sculăm în fiecare dimineaţă şi, foarte respectuoşi, să cântăm imnul naţional? – dificil de imaginat o astfel de scenă, dar, iată, cetăţenii americani de origine japoneză chiar asta au făcut).
În 1988, preşedintele Ronald Reagan a semnat o lege prin care fiecare japonez care a fost deportat între 1942 şi începutul lui 1945 a primit un cec de 20.000 de dolari SUA, precum şi scuze din partea autorităţilor federale (iar avem de-a face cu un episod bizar: îţi poţi tu imagina că statul român, unul care-şi bate joc de noi în formă continuată, îşi va cere scuze de la noi, vreodată?).
Dovada cea mai clară a unei loialităţi desăvârşite
Mai devreme sau mai târziu, decidenţilor politici şi comandanţilor militari americani le-a venit, totuşi, mintea la cap. Şi au organizat, relativ în grabă, mai întâi un batalion, iar apoi un întreg regiment alcătuit exclusiv din soldaţi de origine japoneză (toţi voluntari!), pe care l-au trimis să lupte pe teatrul de război european (unitatea era, evident, comandată de ofiţeri care nu erau de origine japoneză). Regimentul (RCT – Regimental Combat Team) 442, căci despre el vorbim, a devenit, după 8 campanii militare foarte dure, desfăşurate pe parcursul a doi ani, cea mai decorată unitate militară din întreaga istorie a SUA: soldaţii ei au câştigat, în luptă (revin: ei luptau cu un eroism fără egal, în timp ce familiile le erau, încă, în lagărele pentru „relocaţi”), peste 18.000 de ordine şi medalii (adică, în medie, cam 1,5 medalii pentru fiecare din cei 13.000 de militari care au servit, pe rând, în această unitate): 9.486 Inimi Purpurii (Purple Hearts), 4.000 de Bronze Stars, precum şi 21 de Medals oh Honor (cea mai înaltă distincţie militară americană, acordată exclusiv pentru acte de bravură cu totul excepţionale, săvârşite pe câmpul de luptă).
După război, mulţi dintre dei care au luptat în cadrul RCT 442 au avut cariere absolut exemplare, inclusiv în viaţa publică. Cel mai cunoscut dintre voluntarii americani de origine japoneză care au luptat pentru SUA în al Doilea Război Mondial este Daniel Inouye, cu nouă mandate în Senatul SUA (el şi-a pierdut o mână în timpul luptelor din Europa).
O poveste absolut fabuloasă, zic eu, aceasta a eroilor care-au plecat de bună voie la război, deşi aveau familiile în lagăr, ca şi statului care şi-a recunoscut groaznica eroare: şi anume una care, în mod clar, NU se putea petrece-n România, unde statul nu face tâmpenii doar din când în când, ci continuu; şi, mai ales, nu-şi recunoaşte vinovăţia şi nici nu-şi cere scuze, niciodată. Dar chiar niciodată.
