Atenţie: evitarea orezăriilor şi munca bine făcută dăunează mult sănătăţii!
Ceva mai puţin profesionalism le-ar fi prins tare bine acestor oameni. Zău aşa!
Prin 1978 (abia terminasem clasa a XII-a în vremea aceea) mi-a picat în mână, absolut întâmplător, o carte nu foarte groasă, în engleză, cu coperta verde. Ea cuprindea, povestite şi analizate pe scurt, câteva episoade tactice relevante din vremea Războiului din Vietnam, care luase sfârşit cu doar câţiva ani mai înainte.
Unul dintre aceste episoade este următorul: O echipă micuţă, de cel mult 10 oameni din forţele speciale ale SUA a fost desantată, în perioada cea mai dificilă a războiului (în a doua jumătate a anilor ’60), în zona graniţei dintre Vietnam şi Laos, într-o regiune tare izolată, locuită de un trib – poate înrudit cumva cu etnia Hmong – constant ostil oricărui străin. Cine ştie cum, americanii au reuşit, totuşi, să biruie rapid şi definitiv reţinerea şi ostilitatea iniţială a micului popor din junglă (dacă ţin eu bine minte, au administrat, cu mare şi rapid succes, antibiotice unui om foarte bolnav, care era rudă apropiată cu şeful respectivei comunităţi; şi, de atunci încolo, au început să fie acceptaţi, ba chiar trataţi cu multă prietenie). Zona în care locuia tribul în cauză era aproape de una din ramnificaţiile aşa-numitei Poteci Ho Şi Min (acest nume păcălitor desemnează, de fapt, un număr important de drumuri, toate prin junglă, care legau Nordul cu Sudul şi erau constant folosite de regimul de la Hanoi pentru a trimite arme, provizii şi efective suplimentare forţelor comuniste din Sud). Într-o bună zi, câţiva vânători întorşi în sat le-au povestit americanilor că, nu departe de ei, mărşăluieşte rapid către Sud un întreg regiment din forţele armate nord-vietnameze. Conform descrierii, era o mare unitate a armatei regulate, alcătuită din aproape 1.500 de veterani foarte disciplinaţi, foarte bine instruiţi, foarte experimentaţi – după vârstă, unii probabil că luptaseră şi împotriva japonezilor, prin anii ’40, iar cei mai mulţi, ceva mai tineri, prinseseră, mai mult ca sigur, întreg războiul cu francezii, terminat pe la jumătatea anilor ’50 – şi extrem de bine înarmaţi.
Ultra-profesionişti. Deci pe deplin predictibili
În luptă deschisă, americanii n-ar fi avut absolut nici o şansă. Nici o ambuscadă convenţională nu ar fi avut, probabil, prea mare succes (fiindcă doar în filmele cele mai proaste 10 oameni pot birui peste 1.000 de inamici). Dar commandoul american a găsit, totuşi, o soluţie. Una simplă, cu randament înalt, deloc riscantă şi puţin costisitoare. Drumul pe care mărşăluia regimentul de elită nord-vietnamez trecea, la un moment dat, chiar pe lângă nişte orezării întinse. De partea cealaltă a drumului se afla, în locul acela, un deal cu pante tare abrupte, iar între drum şi deal se întindea, pe o distanţă bunicică, un şanţ adânc şi foarte-foarte lat. În momentul în care nord-vietnamezii au ajuns, mărşăluind în coloană, pe la jumătatea acestei porţiuni de drum mărginită într-o parte de apă şi în cealaltă parte de şanţul cel adânc, dinspre orezării a început să se audă un tir intens de arme automate. Nişte simulatoare sofisticate, care imitau la marele fix nu doar zgomotul tragerii, ci şi flăcările de la gura ţevii (folclorul urban spune că şi la Bucureşti ar fi fost folosite, în decembrie 1989, nimeni nu ştie prea bine de către cine, nişte simulatoare de tir cam de acelaşi tip).
În momentul în care s-a declanşat zgomotul (pe care nord-vietnamezii l-au crezut a fi chiar tir inamic real), veteranii cei experientaţi, veniţi dinspre Hanoi, au reacţionat, predictibil, ca nişte profesionişti desăvârşiti în ale războiului: s-au trântit imediat pe burtă, în praful drumului, ca să nu fie o ţintă prea mare şi prea uşor de nimerit; şi au căutat degrabă o acoperire naturală care să îi protejeze, cât mai bine, de ceea ce ei credeau că sunt mai multe arme automate ale unui inamic bine camuflat. N-ar fi avut, desigur, nici un sens să se arunce în apa mâloasă şi adâncă a orezăriei. Dar şanţul cel foarte lat din partea cealaltă a drumului părea a fi, nu-i aşa, acoperirea ideală, un fel de tranşee uriaşă; şi for free, pe deasupra. Aşa că s-au târât cu toţii, pe coate şi pe genunchi, către şanţ. Pe fundul acestuia, însă, americanii amplasaseră un cordon lung, exploziv, lung de peste 130 de metri, umplut cu „plastic” C-4, ca şi câteva mine antipersonal M 18 Claymore, acoperite cu frunze şi multă iarbă, ca să nu poată fi văzute uşor. Explozia multelor kilograme de „plastic” şi de trotil a omorât, pe loc, o sumedenie de militari de elită nord-vietnamezi. Alte câteva sute au fost foarte grav răniţi, mulţi dintre ei având braţele sau picioarele complet retezate – sau smulse – de explozie. Dacă ar fi fost măcar ceva mai puţin bine instruiţi, măcar ceva mai puţin profesionişti, nord-vietnamezii ar fi putut scăpa, poate, mult mai uşor. Tocmai faptul că-şi cunoşteau impecabil meseria – aceea a armelor – le-a dăunat însă, rău de tot. Iată de ce, măcar din când în când, meseria pe deplin stăpânită nu-i deloc brăţară de aur, aşa cum zice proverbul. Ci, mai degrabă, ceva ce dăunează tare mult sănătăţii. LOL!
