Pumnalul de Damasc: o fărâmă impecabil de frumoasă dintr-o Sirie încă fără căpcăuni

Un pumnal de Damasc, foarte vechi, la fel de frumos ca şi părul iubitei despre care tot vorbea Omar Khayyam în catrenele sale

Cu câteva săptămâni în urmă a avut loc la Bucureşti, atât la Biblioteca Naţională, cât şi în Parcul Copiilor, prima ediţie a Festivalului Ambasadelor. Logica festivalului a fost una extrem de simplă: fiecare stat, prin ambasada sa de la Bucureşti, a arătat publicului român (de toate categoriile, sau măcar deloc omogen) ceea ce a considerat că merită să fie prezentat di istoria şi cultura sa. Opţiunile au fost extrem de diverse: Statele Unite, de exemplu, îi cadoriseau pe cei care ajungeau la stand cu broşuri şi cărţi (unele interesante, dar în nici un caz grozave); alături, la standul Ungariei, erau continuu cozi serioase, fiindcă ambasada a adus câţiva, între altele, maghiarofoni din Secuime; iar aceştia au pregătit, în parc, un ceaun enorm de gulaş (unul chiar de toată isprava, ceea ce pot confirma din proprie  şi repetată experienţă).

Siria – sau, mai precis, reprezentanţa diplomatică la Bucureşti a regimului Bashar Assad (să nu uităm, un regim criminal, condus de un tiran care şi-a ucis proprii cetăţeni aruncând asupra lor, în mai multe zone ale ţării, gaze de luptă neuroparalizante – a procedat extrem de abil: simţindu-se intens cu musca pe căciulă, a pus la bătaie multe obiecte de patrimoniu vechi, deloc asociate cu epoca Bashar şi, în plus, de o frumuseţe impecabilă şi incontestabilă. Am fotografiat, dintre acestea, şi un pumnal extrem de frumos ornat, aşezat într-o teacă metalică, şi ea bogat încrustată. Când te uiţi la această mică – dar în mod evident letală – armă albă, care nu-i deloc una strict ornamentală, ci chiar una pe bune, dar foarte frumos împodobită, înţelegi mai bine bine de ce etosul războinic, ca şi referirile atât de numeroase la cai de luptă, la cavalcade în deşert, la arme, la scene de luptă, au un loc cu totul aparte în poezia arabă veche, ea însăşi un produs artistic de excepţie.

Toate acestea se întâmplau, desigur, cu mult înainte ca Siria – cu bunele şi relele ei – să ajungă pe mâna unui monstru criminal ca Bashar Assad, ajutat pe faţă de teocraţia şiită agresivă şi scelerată de la Teheran, ca şi de Putin (căruia, cred, nu mai e nevoie să-i asociem vreun fel de epitet ornat, fiindcă ştim prea bine, cu toţii, cine e şi ce reprezintă).

Comentează acest articol:

comentarii