ACASĂ: prin ceţuri şi ploaie, în Nord; sau, poate, prin Java
Marele templu de la Borobudur, în insula Java. ACASĂ, pentru prietenul meu care n-a fost acolo, niciodată
În mod oarecum bizar, să zicem, pentru mine ACASĂ nu pare deloc să fie aici şi acum. E, cel mai probabil, în cu totul altă partea lumii (şi, de asemenea, cine ştie în care alt timp). Ori de câte ori plouă şi e şi ceaţă, ceva mă trage, ca un magnet puternic, afară din clădirea în care mă aflu (oricare ar fie ea: birou, cinematograf, bibliotecă sau locuinţa de domiciliu). Dacă mai bate puţin şi vântul – dar nu suficient de tare, ca să alunge de tot ceaţa, ci doar puţintel, ca să-i spargă doar, pe alocuri, vastitatea compactă, abia atunci pentru mine începe să fie ACASĂ. De fapt, cel mai ACASĂ este, pentru subsemnatul, atunci când, prin ceaţă şi ploaie, miroase niţel şi a sărat, aşa cum se întâmplă pe malul mării, atunci când milioane de picături minuscule din apa deloc dulce sunt purtate de vânt până destul de departe de ţărm, înspre uscat. Cum în Bucureşti nu-i însă deloc mare cu valuri şi stropi de apă sărată, e limpede că aici, chiar când plouă şi-i ceaţă, nu pot fi decât parţial ACASĂ.
O posibilitate, una bucată întrebare (plus o mică aplicaţie practică, în final)
Din toate aceste motive am bănuit, o vreme, că – eventual – am fost balenă în vreo viaţă anterioară. Una de prin mările Nordului, unde ploaie şi ceaţă-s destule, ca şi miros berechet de sare de mare, din sutele şi sutele de mile de ocean din jur. De fapt, toate acestea mă încurcă mult, în două straturi suprapuse (sau, dacă vreţi, putem vorbi de un feeling „la pătrat”). Pe de o parte, nici nu cred prea tare în reîncarnare – nu mă lasă educaţia mea pozitivistă (să nu veniţi să-mi spuneţi, cumva, că istoria şi ştiinţele politice nu-s matematică şi, deci, nu-ţi inoculează şi nici nu-ţi cer rigurozitate, că m-apucă dracii, pe bună dreptate). Dar lipsa mea de simpatie faţă de ideea posibilităţii reîncarnării e dublată, în ceea ce vă povesteasc aici, şi de o nedumerire (legitimă, sper): partea din noi care e, eventual, nepieritoare poate să se reîntrupeze doar în altă fiinţă din aceeaşi categorie, sau în orice altă entitate vie? Dacă într-adevăr am fost cumva balenă din mările reci ale Nordului, probabil că răspunsul e clar: ceea ce numim noi suflet ar putea trece în orice altă fiinţă, fie ea om, sau chit pufăitor, sau pasăre quetzal din Guatemala (haioasă perspectivă, up to a certain point: vă imaginaţi cum ar fi, de exemplu, ca sufletul doamnei Grapini să ajungă, la un moment dat, în corpul papagalului vorbitor al unui profesor sever şi cicăşitor de gramatică, de oricând şi de oriunde, astfel încât esenţa eternă grapinescă să fie încorsetată, nişte zeci de ani, în temniţa atât de stânjenitoare – pentru domnia sa, desigur – a scrierii şi vorbirii corecte, fără nici o bazaconie pe care toată presa şi tot Facebookul s-o ia, instantly, la mişto?)
Cu mirare, ceva spaimă, dar şi cu o gigatonă de bucurie
Povestea asta cu simţământul că ACASĂ înseamnă, de fapt, altundeva şi altcândva nu e , desigur, una cu care să mă confrunt zilnic. On daily basis, am cu totul alte treburi de făcut: scriu, citesc, îmi feresc portofelul, prin metrou, de tot soiul de întreprinzători privaţi intens specializaţi, ascult muzică, mă duc la job (unul singur acum, deocamdată, graţie „înţelepciunii” deosebite a unor funcţionari de stat pentru descrierea cărora nu se află cuvinte destule în dicţionar), fac piaţa, mă uit la film, dau cu aspiratorul, beau ceai sau fumez. Toate astea mănâncă extrem de mult timp şi, prin urmare, nu am prea numeroase prilejuri să alunec pe tot soiul de metafizice derdeluşuri. Dar, din când în când, mi se mai întîmplă sa dau, brusc (chiar şi atunci când nu-s, concomitent, ceaţă şi ploaie), nas în nas cu realitatea evidentă legată de ACASĂ.
Am fost, mai multe zile la rând, la Festivalul Ambasadelor (am şi scris, de altfel, despre primul meu contact cu acest proiect absolut minunat – şi le mulţumesc aici, încă o dată, atât de inimoaselor organizatoare). Am fost şi ieri, în Parcul Copiilor, să văd ce se îmtâmplă la şirul circular de pavilioane în aer liber, unde multe-multe ţări prezintă, fiecare cum poate, lucruri, oameni şi peisaje de tot felul. În afară de căldura năucitoare – de!, vara nu-i ca iarna, ne-ar putea zice un domn chelios care, mai nou, a descoperit ochelarii de soare – am găsit şi nişte lucruri absolut minunate (pe primul loc în topul meu privat – acela care pune la bătaie şi papilele gustative – nişte găluşte cu prune, ungureşti, care bat, de departe, Taj Mahalul). Am făcut şi câteva sute de fotografii (pe unele le veţi vedea curând), m-am văzut cu nişte studenţi, am ascultat multă muzică irlandeză. Şi cam atât, până la un punct. După aceea, iată, ACASĂ ne loveşte din nou, ca un marfar greu încărcat, ivit brusc, de după colţ). Unul din cei doi prieteni cu care eram îmi povestise deja, acum destulă vreme, că în vremea copilăriei sale desena tot soiul de „oameni înveliţi în nişte fâşii lungi, unele foarte viu colorate, iar unii din ei aveau şi pălării ca nişte ghivece pe cap”. OK, până aici nimic spectaculos (serios: când eram eu mic, desenam, de exemplu, sumedenie de purceluşi cu câte 30-40 de picioare filiforme fiecare, aşa, ca nişte cârcăiaci cu rât, ceea ce mi se pare mult mai tare). Ajunşi în faţa pavilionului Indoneziei, prietenul în cauză a înţepenit, brusc. A holbat ochii mari, apoi a şi tremurat niţel. După care s-a apucat să mângîie, foarte temeinic, fluturii pictaţi pe fâşii textile (minunaţi fluturi, minunate culori, asta trebuie să recunosc). A răsfoit apoi, cu mare atenţie, nişte albume promoţionale; şi ne-a zis – pe mine m-au trecut atunci ceva fiori zdraveni pe şira spinării: „A, eu ştiu bine locurile astea, le ştiu cu ochii-nchişi, chiar dacă n-am fost acolo niciodată”. După care a mai privit, o vreme (m-am prefăcut, cât am putut eu de convingător, că nu-i văd deloc lacrimile mici de la coada ochilor), costumele alcătuite din fâşii lungi, viu colorate şi brodate, podoabele de cap în formă de cratiţă sau de ghiveci; şi apoi am plecat. Din când în când, mai întocea capul spre pavilionul Indoneziei, unde fluturii pictaţi se tot unduiau, bătuţi de vânt. Şi avea pe faţă o fericire pe care n-o pot nicum descrie. Mă bucur mult (serios, foarte serios) pentru prietenul în cauză, care acum ştie precis, în sfârşit, unde-i ACASĂ.
Mă bucur şi pentru mine, de fapt. Nu mai trebuie acum să cotrobăiesc prin bibliotecă, unde aveam cândva o carte cu fotografii tare frumoase, făcute în marele templu de la Borobudur, în Java. N-are nici un sens, cred, să-i arăt eu prietenului meu cum e ACASĂ. Ştie el, mai bine, sunt sigur.
P.S. Dar tu ştii unde e, pentru tine, ACASĂ? Dacă nu, îţi ţin pumnii, să afli cât mai repede. Să ai însă batiste de hârtie destule, la tine, tot timpul, ca să-ţi poţi şterge în voie lacrimile de bucurie, atunci când vei da şi tu, cine ştie cum, cine ştie unde, de ACASĂ!
