Câteva proiecte concrete şi – uh! – atât de utile pentru ameliorarea bruscă a întregii lumi
Chiar şi de la mare distanţă se vede, de-ţi piere imediat tot cheful de bere, că lumea a rămas, totuşi, COMPLET neameliorată. Of şi of!
Pe vremea când aveam doar câţiva anişori, una din activităţile noastre zilnice era să batem mingea, exact în mijlocul străzii. Exista, fix la jumătatea străzii Câmpina, un rond mare de tot, în jurul căruia se afla o suprafaţă foarte întinsă de asfalt. Numai bună pentru jucat un soi de fotbal cu reguli cu totul şi cu totul speciale, şi-n plus foarte complicate: unele pe care le mai şi schimbam, cu mare hărmălaie, din când în când. Nu era nici o problemă să joci fotbal pe stradă atunci, spre sfârşitul primei jumătăţi a anilor 1960; şi aceasta pentru bunul motiv că automobile erau tare puţine: să zicem că la noi pe stradă trecea, în medie, cam unul la fiecare jumătate de oră. Dar, conform legilor lui Murphy (despre care nici nu ştiam că există; mă rog, nici numitul Edward Aloysius Murphy, Jr., care-a lucrat într-o vreme şi pentru United States Air Force, nu cred că auzise de noi, aşa că iată cum lucrurile se-aşează în mod natural, măcar uneori, în atât de interesante configuraţii simetrice), rarele maşini în cauză ajungeau la noi pe stradă tocmai atunci când se contura o fază de gol. Şi trebuia – n-aveam încotro – să ne retragem pe trotuar măcar câte secunde, până trecea maşina, dar asta ne strica toată distracţia; şi ne prăpădea cu totul faza de gol, desigur.
Soluţii succesive: naşterea şi prăbuşirea lor
Sătui de astfel de întreruperi şi mâhniri, ne-am gândit, o vreme, să o rugăm pe doamna de la pâine – cu care ne-nţelegeam tare bine, mai ales după ce o întrebasem, cu toţii, în cor, dacă nu vrea să se mărite „cu noi toţi” (eram, cred, vreo nouă sau zece în ziua aceea, iar cel mai mare dintre noi avea doar puţin mai mult şase ani; şi multă vreme nu am înţeles de ce râdea în hohote, pe când noi eram atât de serioşi şi emoţionaţi) – să ne ajute să facem un semn rutier uriaş, pe care să scrie Ocolirea obligatorie, altfel vă amendăm până terminaţi toţi banii din portofel! Am abandonat acest plan doar când am realizat că doamna în cauză nu avea la dispoziţie, ca suport pentru respectiva inscripţie, decât hârtia de ambalaj în care învelea cozonacii; iar aceasta, am decis noi, „o să se strice de tot la prima ploaie, aşa că nu-i prea bine”.
Apoi, ne-am gândit cum ar fi să creştem, dar rapid, nişte păianjeni gigantici – unii care să fie prietenii noştri, desigur – pe care să-i rugăm, dar asta abia după ce se fac mari, măcar cât jumătate de autobuz, să-şi ţeasă pânzele la ambele capete ale străzii, între pomii de la marginea trotuarelor şi stâlpii de electricitate din mijlocul spaţiului verde care separa cele două sensuri de circulaţie: am făcut noi nişte calcule savante şi, dacă n-am greşit pe undeva, firele acestor pânze ar fi trebuit să fie groase „cam cât o jumătate de tomberon de gunoi cum are Sorin în curte”; prin urmare, nădăjduiam noi, aşa plasă groasă nu putea să nu oprească definitiv maşinile care ne stricau mândreţe de joc cu mingea. Şi planul acesta l-am abandonat, după ce am constatat că, foarte probabil, n-o să găsim nicăieri muşte „cât două autobuze fiecare, sau poate încă şi mai mari”, ca să aibă, totuşi, ce mânca păianjenii cei gigantici.
După aceea am vrut să săpăm, chiar în mijlocul ambelor sensuri de circulaţie, atât cum veneai dinspre Caşin, dar şi dinspre Piaţa Domenii, nişte gropi mari şi adânci, eventual şi cu pari ascuţiţi pe fund şi acoperite, dibaci, cu frunze multe, aşa încât şoferii să nu ştie ce-i aşteaptă. Cu doar patru gropi din acestea, eram noi convinşi, putea bloca „chiar şi pentru un catralion de ani” toată strada, deci fotbalul nostru avea să meargă uns, fără nici un fel întreruperi.
Cam la două sau trei luni după planul cu gropile – fezabil, într-un fel, zic eu: doar toţi aveam lopăţele, greble şi găletuşe de tablă, din acelea pentru plajă sau pentru joaca în parc – ne-am dus, of şi of, cu toţii la şcoală. La Liceul 32, cum îi spunea pe atunci şcolii aflate la vreo două sute demetri de Piaţa Domenii, în clasa întâi. Aşa au început alte proiecte, încă şi mai tari. Şi, zic eu, încă şi mai importante pentru ameliorarea bruscă a întregii lumi (primul a fost, pe cât îmi aduc aminte, cum să facem o maşină invizibilă care să ungă cu lipici, continuu, tot culoarul care ducea de la cancelarie înspre clasa noastră, aşa încât profesorii să-şi piardă musai pantofii pe drum şi, până reuşesc să-i descleieze, să avem şi noi pauze măcar ceva mai lungi, dacă se poate, între ore).
Dacă mă uit mai bine-n jur constat, însă, după fix o jumătate de secol de la primele discuţii referitoare la acest ultim plan atât de-ambiţios, că lumea continuă să fie aşa cum o ştim cu toţii: vădit neameliorată; precum şi vădit ostilă omului; într-atât încât nu-ţi vine nici măcar să bei, într-adevăr în tihnă, o bere pe Lună, aşezat în şezlong şi uitându-te la cum răsare (sau, poate, cum apune) Pământul.
