Balconul cu furnici şi Costel cel loial
Alte furnici. De pe Facebook
Cum i-a văzut pe miliţienii care, aşa cum ne-am lămurit imediat, chiar pe el îl căutau, Costel le-a zis, deja rău iritat: „Nu, nu-i cunosc deloc pe oamenii care stau aici. Şi nici nu mă gândesc să plec de aici chiar acum. Mai lăsaţi-mă în pace măcar vreo cinci minute, că-s aici o grămadă de furnici bune de mâncat. Eu numa’ şi numa’ pentru furnici vin aici, în balconu’ ăsta, că-s bune rău, grase şi niţel acrişoare”. Miliţienii, perfect convinşi – în înţelepciunea lor deosebită şi perenă, pe care o recunosc şi azi, fără dificultate, în comportamentul brutal şi obtuz al multor poliţişti – că sunt luaţi peste picior, i-au tras, pe loc, vizitatorului meu o bătaie zdravănă de tot, după care l-au luat pe sus şi duşi au fost.
Când, unde, cine şi de ce
Toate astea se întâmplau cu vreo 45 de ani în urmă, pe vremea când locuiam, împreună cu ai mei, pe strada Câmpina (cum se numea atunci), aceea care duce de la Mânăstirea Caşin la Piaţa Domenii. Aveam o casă interesantă, pentru mine, din doar trei motive zdravene. În faţa ei, chiar la colţul străzii, era o cutie poştală. În zilele când nu puteam inventa vreun joc nou şi eram sătui de cele vechi, ne uitam, ore în şir, la oamenii care puneau scrisori în cutie. Distracţia consta, desigur, în pariurile făcute: până diseară vin mai multe femei sau mai mulţi bărbaţi? Da’ până la ora două, când oricum ne cheamă la masă, cei care pun scrisori în cutia poştală vor fi în număr par, sau impar? Şi tot aşa. Al doilea motiv pentru care casa în cauză mi se părea a fi interesantă era curtea, mare, cu doi pomi (un liliac cu flori ce miroseau grozav şi un cais pipernicit rău), dar mai ales cu gardul pe care te puteai căţăra uşor. Lung de peste 30 de metri, gardul acesta era pentru noi o maşină a timpului: în funcţie de locul în care te căţărai pe el, ajungeai – pretindeam noi – în diverse momente ale istoriei. De exemplu, chiar în spatele cutiei de scrisori era – ziceam noi oricui era interesat de jocurile noastre – locul care te duce direct în Egipt, în vremea marilor faraoni. Şi chiar de lângă liliac, gardul din zid şi metal te trimitea fără greş la Azteci şi la predecesorii lor, Toltecii. Dar punctul cel mai interesant al casei noastre era, pentru mine, balconul. El avea la exterior vreo zece striaţii orizonale mari şi foarte adânci, atât de adînci încât alcătuiau, la nevoie, o scară: te puteai căţăra astfel, fără prea mare efort, vârând pe rând picioarele în striaţiile astea, din curte până pe balcon; sau puteai coborî din balcon în curtea aflată cu vreo patru sau cinci metri mai jos. Ideal mijloc de ieşit la joacă, atunci când eram pedepsit să stau în casă. Şi ideal loc de urcat în casă pentru musafirii la care ştiam că ai mei s-ar uita chiorâş.
Un hoţ cu principii: viaţa e complexă, vorba domnului Iliescu
Costel era, mi-e clar asta, cineva pe care nimeni nu l-ar fi primit cu bucurie în casă. Era „rău de tot, cât nu se poate închipui”, asta recunoscuse până şi taică-său într-o şedinţă cu părinţii. Se apucase de furat încă de mic – spre disperarea lesne de înţeles a familiei lui, alcătuită din oameni extrem de aşezaţi, de altfel. La momentul despre care vorbesc, cu vreo doi ani şi jumătate înainte de sfârşitul clasei a opta, Costel era deja un hoţ versat. Intrase în mai multe case, de unde luase, cu minte de copil, şi tot felul de mărunţişuri – inclusiv borcane cu dulceaţă, zicea lumea. Desigur, fura cu mare meşteşug nu numai dulceţuri, ci şi bani, uneori mulţi, ca şi obiecte scumpe, dar uşor de cărat. Asta l-a şi dus, în final, la şcoala de corecţie, după care i-am pierdut urma. De mine prinsese mare drag, de la suflătorile cu orez. La şcoală, una din distracţiile noastre preferate era, pe atunci, să tragem unii în alţi, rafală după rafală, cu boabe de orez aruncate prin ţevi de plastic în care suflai zdravăn. Eu aveam la vremea aceea nişte pixuri cehoslovace metalice, cu mină de creion, absolut grozave, care se desfăceau prin deşurubare. Obţineai astfel, din cămaşa exterioară a pixului, o suflătoare metalică de mare, dar chiar de mare clasă, cum tare puţini aveau. Într-o pauză, în curtea şcolii, văzându-l pe Costel cum se uită, clar cu jind, la pixurile mele KOH-I-NOOR (de care nu mă despărţeam niciodată; învăţasem asta din Winnetou, unde şeful apaşilor îşi ducea permanent cu el puşca lui cea vestită, cu ţinte de argint), i-am dăruit unul. Mi-a mulţumit, cumva încurcat. N-a avut parte de el multă vreme, i l-a confiscat, doar câteva zile mai târziu, diriginta lui („o scorpie şi o coropişniţă înfiorătoare”, ziceam noi; de fapt o doamnă foarte cumsecade, dar complet depăşită de realitatea bătăliilor continue, purtate de noi prin clase, cu suflătorile ce aruncau orez sau cocoloaşe mici de hârtie). Aşa s-a legat o relaţie bizară: Eu învăţam foarte bine, Costel nu învăţa mai deloc. Ai mei mă ţineau cam din scurt, Costel îşi făcea continuu de cap. Mie nu mi-a trecut prin cap să fur, niciodată, nimic (şi nici n-am plagiat, nici măcar un rând, din teza mea de doctorat – please verify!) în timp ce Costel fura tot timpul. Uriaşe şi de netrecut diferenţe. Dar, după povestea cu creionul metalic, Costel credea – cu temei destul, de altfel – că sunt prietenul lui cel mai bun. Tocmai de aceea l-a găsit Miliţia la mine în balcon. Spăresese, pe cât înţeleg, o casă cu doar o zi în urmă, şi ştia deja că fusese văzut. Şi că e căutat. Aşa că a venit la mine, a dat cu pietricele în geamul de la camera mea până când am auzit zgomotul, apoi a urcat în balcon – unde eu l-am chemat, ca să putem vorbi în tihnă. A recunoscut, când l-am întrebat, că a făcut „of, o tâmpenie mare, da’ mare de tot, de data asta” şi m-a rugat să-i păstrez, o vreme, colecţia lui de bile de sticlă, ca şi pe aceea cu poze de actori din pachetele cu gumă de mestecat, „ca să nu i le ia acolo”. Abia mai târziu am înţeles ce înseamnă „acolo”. Atunci când au sosit miliţienii ce-l căutau de zor, singura preocupare a lui Costel, chiar înainte de a fi luat şi dus „acolo”, a fost aceea de a mă feri pe mine de eventuale necazuri. Tocmai de aceea le-a şi spus miliţienilor, aşa cum am povestit deja, că nu mă cunoaşte deloc; şi că a ajuns în balconul nostru doar ca să mănânce furnici. O mai deplină şi mai emoţionantă dovadă de loialitate faţă de un prieten de care încerci să ai grijă, cum poţi, chiar atunci când tu eşti la mare ananghie, eu n-am mai întâlnit de atunci.
Dincolo de apucăturile condamnabile
Costel rămâne, desigur, un caz trist – dar şi absolut banal – de om care şi-a nenorocit toată viaţa pentru doar câţiva lei, câteva ceasuri şi inele, precum şi câteva borcane cu dulceaţă furate de prin cartier. Nici nu l-am mai văzut vreodată după ce a fost luat de la mine din balcon. Ai lui s-au mutat, peste puţină vreme, în cu totul altă parte a oraşului, iar el a ajuns direct la şcoala de corecţie. Aşa că i-am şi pierdut urma, definitiv. Un hoţ ordinar – sau, poate, doar un biet cleptoman ce ar fi trebuit tratat cumva, nu trimis într-un fel de puşcărie – Costel rămâne însă, pentru mine, nu numai un personaj întristător, un infractor mărunt, de drept comun, ci şi omul care sărea din instinct să mă apere, întotdeauna, la orice bătaie în curtea şcolii. Precum şi prietenul meu, uluitor de loial şi care, tocmai ca să mă ferească, pe cât putea, de orice posibilă problemă pe care îşi imagina că aş putea s-o am, le-a zis miliţienilor că, repet, habar n-are cine sunt, precum şi că el a urcat în balcon doar ca să mănânce furnici, gustoase tare. Infinita loialitate a acestui hoţ prăpădit de cartier îmi dă şi acum, ori de câte ori îmi aduc aminte de Costel, mari emoţii. Prin comparaţie cu atât de mulţi dintre cei pe care am ajuns să îi cunosc ulterior – şi care nu ezită deloc să-şi vândă şi să-şi trădeze cunoscuţii şi prietenii, pentru orice câştig real sau imaginar, oricât de mic – Costel, fostul meu coleg de şcoală, avea nu numai mari defecte şi condamnabile apucături, ci şi ceva principii; şi mult obraz; şi credea în valoarea prieteniei (chiar dacă asta nu-l face mai puţin detestabil pentru că fura, practic orice, oricând avea prilejul).
La o vreme după episodul cu balconul, am aflat, la ora de Biologie, că furnicile secretă acid formic; care într-adevăr „e acrişor, dacă îl puneţi pe limbă”. Doamna profesoară nu a fost însă, îmi amintesc bine, deloc mulţumită când i-am spus că deja ştiam asta, chiar de la Costel; şi mi-a şi zis, pe ton foarte răstit, că „nu-i deloc frumos să vorbim tocmai despre oile negre ale şcolii”. Chiar aşa să fie?
