Palatul cel cu boltă-albastră din crunta Groenlandă, aceea de lângă Piaţa Domenii
Frumoase tonuri de albastru. Dar, pe bune, totu-i palid aici, pe lângă azuriul impecabil (şi impermeabil, pe deasupra) descris în text.
Pe la cinci dimineaţa m-am trezit, azi, cu senzaţia acută că-i greu de respirat în casă. Aşa şi era, întrucât marii oameni de la RADET n-au, din păcate (şi pentru noi, dar şi pentru portofelele noastre), minte destulă cât să dea căldură pe de-a-ntregul potrivită cu temperatura de afară. Ca urmare, acum afară fiind nu prea frig, în casă nu-ţi vine să ţii nici măcar costumul de baie pe tine. Aşa că am băut apă destulă, vreo două căni mari, şi-am adormit apoi la loc (oh, somnul dulce de duminică, ziua când am decretat că pot, fără probleme pentru bunul mers al lumii, să mă scol şi la ora 9, dacă doresc). În tot acest interval de câteva ore am visat, cu mare intensitate, despre vremea în care în viaţa mea, un loc foarte important era ocupat de palatul cel albastru, acela înlăuntrul căruia era tot îngrozitor de cald, chiar dacă peste tot în jur se-ntindea un frig aproape-ucigător.
Dincolo de vis: zăpadă de trei palme, în fiecare zi, în casă
Prin anii 1980 stăteam, încă, într-un bloc aflat chiar în spatele Centrului Cartografic al Armatei, la doar vreo 350 de metri de Piaţa Domenii. Aveam o cameră mare, pe colţ (deci cu doi pereţi afară), precum şi cu balcon fals (adică o uşă mare, dincolo de care nu era nimic altceva decât un grilaj care te-mpiedica să cazi în straturile de flori de dedesubt). Chiar şi nostalgicii cei mai înverşunaţi ai comunismului (destui, încă, vai de capul şi de capul nostru!) îşi aduc aminte, cred, că la vremea aceea caloriferele putea fi folosite drept frigider: în majoritatea zilelor, nu erau nici măcar dezmorţite. Dar, cum aveam doar vreo 20 de ani, nu era mare bai: încercam să dorm cu căciula în cap, precum şi cu două plăpumi, puse una peste alta. Cam degeaba, căci era un frig crunt, mai rău ca-n Groenlanda în vremea miezului iernii. Asta şi din cauza uşii de balconul fals, care, tare prost întocmită, lăsa să intre gerul şi zăpada-n casă: în fiecare dimineaţă, prima muncă de peste zi era să scot din cameră banchiza nou formată peste noapte, adică măcar două sau trei făraşe pline-ochi cu zăpadă.
După ce m-am bătut aşa cu frigul vreo două luni şi eram, spre final, gata să capitulez, aproape transformat în ţurţure, mi-a venit (din pură disperare, cred) o idee: am demontat rapid, în bucăţi, un birou imens, pe care-l moştenisem de la tata, am cărat piesele prin alte camere şi apoi am instalat palatul cel albastru. Era un cort de munte, izoterm, cu trei straturi, cel exterior fiind azuriu (un azuriu impecabil; şi impermeabil, pe deasupra). Ştiam că acest cort ţine şi cald, întrucât prinsesem în el, la munte, nopţi destule cu promoroacă sau ploi foarte reci, şi înăuntru era tot timpul ca vara, la soare, datorită straturilor de aer dintre cele trei foi ale cortului.
Ca să nu nenorocesc de tot parchetul din cameră, am bătut în el cuie foarte subţiri, de tablou, de care am legat zdravăn sforile cortului cel albastru. Am făcut apoi, cu foarfeca, o gaură minusculă în partea superioară a cortului şi-am tras şi electricitate înăuntru: un cablu vârât în priză, cu comutator de veioză, alimenta un bec de 75 de waţi: acesta făcea o grămadă de lumină în cortul de două persoane şi, în plus, dădea (să nu vă umfle râsul, că exact aşa e; dacă nu credeţi, n-aveţi decât să încercaţi şi voi!) şi imens de multă căldură. Aşa că, în timp ce prin uşa de la balconul fals zăpada îmi tot intra în casă, eu stăteam, în slip, în cortul cel albastru, montat în mijlocul casei, şi citeam sau ascultam muzică, fumând pipă. Mai greu a fost cu iubita mea din vremea aceea, care n-a priceput deloc, iniţial, de ce i-am zis, la telefon, să-şi aducă cu ea „cel mai lejer costum de baie, deşi prea bine se poate şi fără”.
Şi până atunci îmi plăcea mult albastrul; dar, de atunci încoace, tot ce-i really blue şade chiar în inima mea. E şi firesc, zic eu: doară „palatul” cel albastru, micuţ, de munte, cu fermoar şi izoterm, m-a ajutat să trec iarna aceea cumplită, mai cruntă decât toate gerurile Groenlandei din ultimii 1.000 de ani.
