Cerceii uriaşi, plus foamea cea cruntă din Africa: drame la metrou
Cercelul de aici al Dianei e “mic copil” pe lângă cei văzuţi de mine, la metrou
„Titlurile nu trebuie să fie niciodată prea lungi”, m-au învăţat, acum mulţi ani, Stelian Moţiu şi, mai apoi, Ferenc Vasas, oameni absolut minunaţi şi ziarişti redutabili, de la care chiar puteai deprinde multă meserie. Aşa că mă conformez, pe cât pot (fiindcă deja am depăşit numărul ideal de cuvinte). Dacă n-aş fi fost atât de îngrădit de limitele acestea (rigide, dar utile), probabil că l-aş fi vârât în titlu, cumva, şi pe Titu Maiorescu, cel cu teoria formei fără fond, fiindcă şi despre el e vorba, într-un fel, în rândurile care urmează.
Pe la jumătatea săptămânii care se încheie mîine, în prima zi când s-a răcit zdravăn şi brusc şi a început, tot brusc, şi ploaia ca de noiembrie, am ieşit în oraş. Cu ţintă precisă: am bântuit metodic prin librării, căutând nişte cărţi (am şi găsit, de altfel, o minunată istorie maritimă a lumii, dar desprea ea vom vorbi altă dată). Aşa am şi ajuns, cam pe la două ceasuri după miezul zilei, în marele pasajul subteran din care poţi apoi ajunge, coborând cu scara rulantă, în staţia de metrou de la Universitate.
Fund-raising în pasaj, la Universitate: primele amănunte
De la o vreme încoace duc cu mine, practic peste tot, un aparat de fotografiat hărtănit, dar care îşi face, încă, datoria în chip exemplar. Încerc, folosindu-mă el, să fac poze în jurul cărora să pot broda apoi un text (sau care mă pot ajuta să ilustrez cât mai convingător pagini pe care le am deja în cap, practic finisate). Sunt, prin urmare, la pândă. Mai precis, sunt la vânătoare: una în care prada e alcătuită din imagini cu scene interesante, cu obiecte ce mustesc de meaning, cu detalii uneori savuroase (iar alteori şocante). La vânătoare de subiecte fiind, am şi reperat, imediat, echipa de fund-raiser-i ai unei mari organizaţii internaţionale. Cu totul, patru oameni. Am trecut iniţial pe lângă un băiat înalt, care vorbea cu lentoarea casetofoanelor de pe vremuri, atunci când li se cam terminau bateriile. Nici o şansă să-ţi poată comunica măcar o idee în timp util, fiindcă până apuca el să spună Buuuuuuunăăăăăă ziiiiiiiiuuuuuuuaaaaaaaaa!, orice om normal era fie deja demult ieşit din pasaj, fie deja ajuns jos, pe peron. Am făcut apoi, în mersul meu, un viraj destul de strâns (care a cam enervat o băbuţă ce ducea, tacticoasă, două plase pline cu borcane), îndreptându-mă către alţi doi fund-raiser-i cu veste albastre, inscripţionate cu litere mari, albe. Una din aceste persoane era o tânără şatenă, în pantaloni foarte scurţi, cu picioare lungi şi îngrozitor de frumoase, dar deja complet vinete din cauza frigului (sper că n-a răcit cobză în ziua aceea; şi că o să-şi găsească, curând, un job care să n-o mai ţină în frig). Tocmai când mă pregăteam să „scanez” persoana de lângă tânăra deja descrisă, am văzut cu coada ochiului o scenă care m-a făcut să mă îndrept, glonţ, într-acolo.
Funcţionară hipnotizată, potopită cu detalii
Cu spatele aproape lipit de zidul pasajului (într-o postură disperat defensivă), în zona dintre ieşirea spre Universitate şi intrarea în staţia de metrou, stătea aproape nemişcată o funcţionară – cred – bombardată temeinic, cu tot soiul de detalii, de o altă fund-raiser-iţă din echipa cea cu veste albastre. Înaltă şi cu o faţă absolut comună, domnişoara care tot turuia despre cum „puteţi trimite bani şi telefonic, şi imediat vă mai spun eu cum, cred că nu-i greu să ţineţi minte” avea, recunosc, două calităţi indiscutabile. În primul rând, purta nişte cercei gigantici, triunghiulari, cu latura de jos mai scurtă, ornaţi cu un model savant împletit, din metal mat, dar şi cu câteva pietre lunguieţe, frumos colorate şi decent asortate (mărturisesc, oarecum mâhnit, că asemenea cercei grozavi nu am văzut nici măcar la Diana, o studentă a mea despre care credeam, dar asta doar până în momentul despre care vă vorbesc acum, că e regina absolută a cerceilor uriaşi, încă la mare modă, pe cât observ, ca şi a colierelor metalice de toate tipurile şi mărimile imaginabile). În al doilea rând, domniţa în cauză avea şi un debit verbal ca de mitralieră: cred că poate rosti, dacă se străduieşte puţin, cel puţin 250 de cuvinte pe minut. Funcţionara pe care încerca să o convingă, turuind continuu tot soiul de îndemnuri, cifre şi date (şi dând din mâini, pe deasupra), că toţi copiii flămânzi din Africa aşteaptă, cu mare nădejde, măcar câţiva bănuţi veniţi şi din România, era deja în pragul colapsului. Ca hipnotizată (mai rău ca oamenii pe care îi mai înghite, prin filme, câte un şarpe gigantic), se uita doar la cum se mişcă, sacadat, cerceii cei grozavi; şi nu îndrăznea decât să dea din cap, aprobator. Complet păcălitor: avea în picioare pantofi atât de scâlciaţi încât, pun pariu, n-ar putea trimite copiilor din Africa nici măcar un leu, fiindcă ea însăşi are mare nevoie de ajutor.
Boare maioresciană: forma fără fond e încă foarte vie
O tânără cu picioare uluitor de frumoase, aproape moartă de frig. Un coleg al ei, încercând în zadar – chiar dacă în chip brav, cu încăpăţânare, poate, demnă de laudă – să-şi depăşească evidenta incapacitate de a comunica verbal cu oameni foarte grăbiţi. Un alt fund-raiser, încercând să o convingă pe o biată femeie, în mod clar foarte săracă, să trimită lunar bani cât mai mulţi (?!) copiilor din Africa. Trei poveşti triste, într-un Bucureşti în care, în plin august, a debarcat pe neaşteptate tot frigul toamnei.
Şi, ca o cireaşă pe tort – sau, mai degrabă, ca o bomboană pe colivă – o a patra dramă, de dimensiuni uriaşe şi cu impact enorm, puternic prezentă şi în povestea noastră: cu mai bine de 100 de ani în urmă, Titu Maiorescu afirma: „forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de artă frumoasă”. Dar forma fără fond n-a murit, prieteni! Ea bântuie, şi azi, printre noi. Chiar şi la metrou, unde unii – execrabil instruiţi de nişte ONG-işti care nu prea înţeleg realitatea – încearcă în van să facă fund-rasing adresându-se unor oameni care n-au (asta-i clar) aproape nici un leu în buzunar. Cu doar şapte sau opt metri mai sus, prin intersecţia de la Piaţa Universităţii trec câte 100 de Mercedesuri, cel puţin, în fiecare oră. Pline cu oameni care, fără nici o problemă, ar putea trimite în Africa nu cîte doi euro pe lună, fiecare, ci câte 1.000. sau câte 10.000, dacă ar avea cine să-i convingă.
Dar nu ăsta-i necazul cel mai mare. Vădit absurd şi dureros e, cred, faptul că ne ocupăm – sau mimăm că ne ocupăm – de copiii flămânzi din Africa, în timp ce zeci de mii de copii mor de foame, de frig (sau de boală) chiar aici, în România. Sub nasul nostru. Să faci fund-raising pentru toţi flămânzii Africii, atunci când la doar doi paşi de tine viitorul propriei tale ţări moare de foame mi se pare – şi este! – cu mult mai grotesc (şi mai „stricăcios”, vorba lui Maiorescu) decât să „faci pinacotecă”, chiar dacă n-ai la îndemână nici un fel de „artă frumoasă”. Ce să mai vorbim despre teratonele – aşa multe la număr, de altfel – de forme fără fond (cu efecte în cascadă şi realmente letale) din întreaga noastră viaţă politică, din actul de guvernare, din…. Şi gata, acum (că nu vreau să vă stric, de tot, mândreţe de weekend)!
