Despre schimbarea la faţă a României, maiorul Pepenel şi inventarea limbii „italiene”
„Raţao!”, răcni cât îl ţineau bojocii maiorul Pepenel, uimindu-l – şi speriindu-l, destul de tare, de altfel – pe distinsul său interlocutor. Cum acesta nu dădea, totuşi, nici un semn că ar pricepe ceva, Pepenel răcni din nou: „Raţao, prietenao!”. După care, tare mândru de el, se întoarse spre noi şi ne explică, dovedind un talent didactic uimitor: „Aşa-i italiana asta, exact, da’ exact ca româna, numa’ că pui după fiecare cuvânt câte un o sau un ao. Şi merge la marele fix. Uite şi domnu’. Râde, de-aia râde, că se bucură tare că îi vorbim limba! Şi a înţeles că i-am zis despre raţă şi că e prietenu’ meu”.
Party mare, după absolvire
Cam aşa ar putea începe povestea noastră. Acum câţiva ani lucram într-o instituţie aflată în subordinea unui minister mai de soi, tare căutată de tot felul de oameni, atraşi mai ales de ştaiful numelui, ca şi de cursurile postuniversitare organizate acolo şi accesibile oricui – dar chiar oricui – dorea şi putea să plătească taxa de participare (nu mare, cât preţul unei perechi de pantofi ceva mai bunicei). O vreme, s-au tot înghesuit la cursurile în cauză parlamentari, ceva secretari de stat, funcţionari de toate absolut felurile şi rangurile, precum şi mai multe duzini de ofiţeri, mai ales poliţişti şi jandarmi. La un moment dat, un astfel de ofiţer, după examenul de absolvire al cursului la care participase, a ţinut să ne invite pe toţi la o mare petrecere. Omul în cauză, să-i spunem aici maiorul Pepenel (în realitate, el este într-adevăr ofiţer superior şi are un nume care chiar sună a nume de fruct, dar unul cu un singur sâmbure şi ceva mai mic decât pepenele) era, atunci când nu se deda activităţilor savante, şeful unei cârciumi de protocol pentru ştabii cei cu epoleţi grei de tot. Acolo ne-a şi dus. Ne aştepta, în vipia din mijlocul verii, într-un costum negru-lucios, cu căptuşeală roşie (ţin să subliniez că nu am văzut haine mai odioase decât în unele clipuri cu manelişti). Din când în când, căldura îl dădea gata, iar Pepenel îşi scotea cu mare grijă haina, o împăturea astfel încât să se vadă, în toată splendoarea ei, căptuşeala cea roşie şi o dădea apoi unui militar prăpădit, care îi servea drept cuier mobil.
Deşi penibil şi grotesc, Pepenel încerca, din răsputeri, să fie o gazdă cât mai bună. Ca nu cumva să ne plictisim, a simţit nevoia să vorbească, despre orice îi trecea prin cap, cu fiecare dintre noi. Aici au şi început necazurile sale cele mari. Venise la party-ul în cauză şi o colegă a noastră – să-i zicem aici Marina – cu totul şi cu totul specială. Cam la 35 de ani, avea pe una dintre gambe un tatuaj care l-a îngrozit, la un moment dat, pe Daniel Dăianu, venit să predea un curs (la care asistase chiar şi Pepenel). Marina avea, la vremea în care s-a decis să onoreze invitaţia maiorului, un amant italian, de vreo 62 sau poate 65 de ani. Un domn distins, în esenţă; şi surprinzător de decent. Care însă habar n-avea de limba română. Când Pepenel l-a întrebat, serviabil: „Şi, domnu’, cum vă place aici, la noi, şi ce aţi dori să beţi acum, la început?”, italianul cel distins şi amorezat peste măsură de tatuajul Marinei i-a făcut semn că nu ştie deloc româneşte. Faţa lui Pepenel s-a acoperit, brusc, de mâhnire multă. „Of, şi cum vorbesc eu acum cu domnu’? Cum să mă ocup de el? Şi ce-o să zică despre mine, că sunt prost, că nu sunt în stare stare să-i zic două vorbe în limba lui?”, se tot frământa Pepenel. Şi-a pus apoi, supărat, haina lucioasă, de cocalar, cu căptuşeală roşie, s-a plimbat, extrem de concentrat, vreo două minute prin grădină, îngândurat tare, apoi a venit grăbit spre noi şi ne-a spus, extrem de bucuros: „Am descoperit! Uau! Mi-am adus aminte, din filme, cum să vorbesc cu el şi ce să-i spun!”. L-a luat aproape pe sus pe italian, l-a dus pe malul lacului aflat pe una din laturile cârciumii de protocol şi nunţi, după care i-a răcnit, bucuros: „Raţao!”, în timp ce arăta o pasăre care plutea la câţiva metri de mal. Tot răcnea „raţao” şi dădea din mâni, ca o pasăre (sau, mai degrabă, ca un pterodactil obez, îmbrăcat în costum de manelist). Ulterior, ne-am lămurit că Pepenel e măcar consecvent. Atunci când a sosit piesa de rezistenţă a meniului, o jumătate de capră la proţap, aşezată savant pe un suport mobil, pe roţi, ca o roabă plină cu jăratic şi acoperită cu un coviltir metalic, Pepenel i-a strigat italianului, tare voios: „Caprao! Caprao, prietenao!”. Admit, capra la proţap chiar a fost bună.
Pepenel nu-i singur pe lume
Până aici, povestea aceasta nu e, desigur, decât una amuzantă şi complet benignă. Maiorul Pepenel (reiau, personajul descris aici chiar există şi chiar e ofiţer superior!) e un ins complet ridicol, dar şi periculos. Puţin importă că, în România, fie ea şi stat membru al NATO şi UE, un şef de cârciumă de protocol îşi imaginează că „italiana e exact ca româna, doar că după fiecare cuvânt mai adaugi una sau două litere”. Partea proastă, pentru noi toţi, e că Pepenel nu e deloc singurul din specia sa. O seamă de inşi în foarte multe poziţii oficiale, inclusiv unele foarte înalte şi asociate cu foarte serioase responsabilităţi, au cam acelaşi bagaj cultural ca şi inventivul Pepenel. Şi, încă mai grav, au aceeaşi convingere de nezdruncinat că tâmpeniile pe care le debitează ar fi rezultatele unei înţelepciuni desăvârşite. Vi-l aduceţi aminte, de exemplu, pe un ministru al Educaţiei (!) care, recent, declara că pe Remus şi Romulus i-a alăptat o vulpe? Sau pe un fost premier care, vorbind cu oficialităţi străine, le spunea, într-o engleză la fel de bizară ca şi italiana lui Pepenel, „aviara gripa” (avian flu, spre ştiinţa domniei sale)?
Raţao, prieteni! Ţara asta, cu bunele şi relele ei – destule, şi unele, şi altele – ar putea ajunge undeva, nu mă îndoiesc. Dar, în mod clar, nu va ajunge nicăieri – şi schimbarea reală la faţă a României nu va avea loc – atâta vreme cât în fruntea bucatelor sunt, peste tot, inclusiv în Parlament şi în Guvern, hoarde nesfârşite de indivizi, de absolut toate culorile politice, pe lângă care maiorul Pepenel, în prostia lui desăvârşită, e mai degrabă un ins inteligent şi decent.
