Curaj cu carul, sub rochia cea lungă de seară: Shaimaa Qasim Abdulrahman

Florin Diaconu
Cam prea plinuţă, după gustul meu. Dar cu ochi tare frumoşi, precum şi cu un curaj absolut excepţional, care merită tot, dar chiar tot respectul: Miss Irak 2015.

Cam prea plinuţă, după gustul meu. Dar cu ochi tare frumoşi, şi mai ales cu un curaj absolut excepţional, care merită tot, dar chiar tot respectul: Miss Irak 2015.

Se află, în lume, azi, ca şi de-a lungul şi de-a latul istoriei, numeroase forme de curaj. La şcoală ni se vâră pe gât, încă de mici, în special referiri la curajul marţial, la intersecţie cu trăirile naţionalist-patriotice: figura lui Mihai Viteazul, pe podul de la Călugăreni, cu toporul de luptă în mână, e exemplul cel mai bine cunoscut, în istoria noastră naţională.

Dar, oricât aş fi eu de specializat în – şi pasionat de – istorie militară, mi-e foarte clar că nu curajul pe câmpul de luptă e, neapărat, forma cea mai puternică şi mai intensă a unei asemenea trăsături de caracter. Cel mai puternic te mişcă, de fapt, curajul uriaş al unor oameni cât se poate de obişnuiţi, în împrejurări fără nici o dimensiune în mod evident eroică, în situaţii în care nu cântă deloc fanfara, nu-s peste tot steaguri şi nu trebuie, vorba poetului, să te năpusteşti împotriva cuiva „prin foc, prin şpăngi, prin glonţi, prin fum, prin mii de baionete”.

În Irak, la Bagdad, odinioară capitala Universului

Acum câteva zile, un caz clar, care ilustrează în chip impecabil tocmai acest tip de curaj – cât se poate de non-marţial – a devenit cunoscut după un concurs de frumuseţe care-a avut loc în Irak. Dacă e să facem un bilanţ contabil onest, Irakul nu-i o ţară în care ai putea dori să trăieşti. E un stat eşuat, cucerit acum în proporţie de 40 % de cei din Statul Islamic. O ţară în care regimul este, în realitate, cam la fel de odios ca şi în vremea lui Saddam Hudssein, dar cu semn religios schimbat: acum nu mai stau nişte sunniţi din Tikrit călare pe restul naţiunii, ci nişte şiiţi, întâmplător majoritari, îşi fac de cap, fără oprire şi în chip iresponsdabil, în raport cu tot restul ţării. Până în 2003, ţara a avut parte de un tiran fără egal, care şi-a chinuit, torturat şi ucis concetăţenii într-un hal care-i face pe destui dintre dictatorii cei mai sângeroşi din Europa să fie nişte inşi aproape drăguţi şi aproape frecventabili. După 2003 au urmat, neîntrerupt, războaie, atentate, violenţă masivă, interconfesională dar şi intracomunitară: ce mai, un fel de Iad pe Pământ. Dar, ce să-i faci, acolo, chiar în acest iad care depăşeşte, cam cu vreo 3.000 de ture de stadion, tot ce-a putut Dante să-şi imagineze despre cum arată Infernul, trăiesc oameni. Unii ca mine, ca tine: cu familii, cu năzuinţe, cu prieteni, cu vise, cu o dorinţă uriaşă de normalitate.

Aşa s-au şi gândit unii, nu cu multă vreme în urmă, să organizeze un concurs de frumuseţe feminină. Aşa ceva nu s-a mai văzut în Irak exact din 1972, atunci când o domniţă ce se numea Wijdan Burhan al-Deen a fost aleasă, de juriu, să reprezinte ţara la Miss Universe.

De data aceasta, în competiţie s-au înscis cam 150 de tinere, relatează NBC News. Imediat, conservatori de tot soiul – de la unii şiiţi, care spuneau pe la televiziuni că astfel de concursuri de miss „sunt neislamice” şi nu pot decât să dăuneze „moralităţii publice”, şi până la şefi

Miss Irak 1972: de atunci încoace, ţara nu şi-a mai desemnat reprezentantă în concursul pentru Miss Universe

Miss Irak 1972: de atunci încoace, ţara nu şi-a mai desemnat reprezentantă în concursul pentru Miss Universe

de trib sunniţi, din provincii predominant deşertice, iritaţi că fete din tribul lor au de gând să defileze pe podium, fără feregea, în lumina reflectoarelor. Cam 15 concurente s-au şi retras, de altfel, din competiţie. Două dintre ele în septembrie, după ce au primit ameninţări cu moartea. Concursul a continuat, totuşi, chiar dacă organizatorii au făcut serioase concesii, încercând să-i mai domolească, măcar niţeluş, pe conservatori: au eliminat complet proba în costume de baie şi au amânat, luni în şir, finala mare. Aceasta a avut loc, după cum aflăm, abia la sfârşitul săptămânii trecute, la Bagdad, oraş odinioară frumos (puţin spus, de fapt: citiţi cu atenţie O mie şi una de nopţi: la vremea în care se petrec poveştile de acolo, Bagdadul era, de fapt, capitala Universului: cel mai mare, poate şi, în mod sigur, cel mai sofisticat şi mai civilizat oraş din întreaga lume; acum, aşa cum ştim, e însă doar o jalnică umbră a ceea ce a fost cândva).

La câteva zile după ce o studentă la ştiinţe economice din Kirkuk, care se numeşte Shaimaa Qassem (sau Qasim) Abdulrahman şi are doar 20 de ani, a fost aleasă Miss Irak (şi i s-a spus că, la anul, va participa la concursul Miss Universe, ce urmează să fie organizat în Thailanda), ea a primit un telefon de la Statul Islamic, cum se autointitulează criminalii şi teroriştii din ISIL. Aceştia au somat-o pe tânără să li se alăture de îndată, ameninţând-o că, altfel, o vor răpi. Până aici, Shaimaa Qassim fusese doar în mod moderat curajoasă, trebuind să înfrunte, zi după zi, nimic altceva decât bârfele conservatorilor şi ale rigoriştilor bătuţi în cap. Acum însă, situaţia se complică: cei din ISIL sunt în stare – şi ştim asta – de cruzimi greu de imaginat (tu îţi mai aduci aminte, cumva, de pilotul iordanian, cel căruia i-au dat foc, de viu, cu câteva luni în urmă?). Până la urmă, Shaimaa Qassim ştie că, într-un  stat care, de fapt, nu funcţionează, ea are destule şanse să fie luată pe sus, într-o bună zi, de cei din ISIL, care în nici un caz n-au de gând s-o invite la o bătaie cu perne umplute cu puf. Dar Shaimaa Qasim a spus deja, în public, că va „continua, în ciuda oricăror obstacole”. Şi a explicat şi de ce: „Doresc să dovedesc prin ceea ce fac faptul că femeia irakiană are propria ei existenţă în societate, că ea are drepturi, la fel ca şi bărbaţii. Nu mă tem de nimic, pentru că-s convinsă că nu-i nimic rău în ceea ce fac”.

Cum în mod limpede nemernicii din ISIL nu vor fi de acord cu o astfel de interpretare, e limpede că Shaimaa şi-a dat, cum am zice noi, de tot foc la valiză. Fără vreo ezitare. Acest soi de atitudine se cheamă – şi în mod clar nu greşesc – curaj. Curaj cu carul, mai precis. Bunul Dumnezeu (de fapt Allah, cum se cheamă-Acesta la ea acasă, în Irak) s-o ocrotească, grijuliu, pe Shaimaa Qasim Abdulrahman; şi să-i călăuzească paşii; iar eu abia aştept s-o văd ce face, la anul, la Miss Universe.

Comentează acest articol:

comentarii